Astăzi m-am decis definitiv să renunţ la serviciile Speed Taxi.
Nu e prima data când mă enervez, dar este gata, definitiv şi de tot!
Scena pe care am vazut-o astăzi mi-a lăsat un gust amar pe care îl are, încet-încet, tot oraşul ăsta.
Asadar, de pe refugiul de pietoni din staţia de tramvai, asist la următoarele: o matahală care înjură şi ameninţă un pipernicit, într-o Dacie galbenă, aparţinând unei obscure firme de taxi (Apolodor, Occident.. un nume pe care îl ştiu de ceva vreme dar care nu e de calibrul Meridian sau Cobălcescu).
Individul îşi termină repertoriul cu un tunător "Hai, cară-te de-aici!" şi trânteşte portiera.
Amărâtul ezită o clipă apoi o ia din loc.
"Tarzanul de trafic" urcă victorios în maşina sa: un autovechiul gen break, colantat cu Speed Taxi, cu numarul de înmatriculare B 72 RAK (si indicativul 680 cred.. dar nu sunt foarte sigură).
În locul cu pricina erau oprite 3 sau 4 masini Speed Taxi, asa ca e de inteles de ce amaratul a luat-o din loc. Nu prea avea nicio sansa singur, în faţa lor.
Şi ca să ne lămurim definitiv, locul cu pricina nu este nici macar staţie de taxi, ba, mai rau, legal staţionarea este interzisă, întrucât vorbim de intersecţia Ion Mihalache cu Turda (cum vii de pe Turda, dinspre Grant, imediat dreapta pe Mihalache).
Niciuna din masini nu respecta regimul celor 25 de metri de la intersecţie.
Mi-e o scârbă cumplită de ce am văzut, deşi ştiu că unii dintre voi o să îmi spuneţi că ăsta e mersul lucrurilor, că legea junglei se aplică şi între oameni, că cel mai tupeist şi mai neruşinat învinge.
Postul ăsta nu cred ca va face nimic. Aşa cum nu va face nici mailul trimis către Speed Taxi. Îi va durea în cot de tot ce spun eu acolo, banii să intre.
Dar eu pot un singur lucru. Dacă tot dau banii pe taxi, să nu îi direcţionez spre o firmă care încurajează mizeria umană.
Şi la vară, când voi avea magneţi pe rezervor.. poate o să îmi amintesc numărul ăsta de maşină: B 72 RAK.
joi, 8 decembrie 2011
marți, 29 noiembrie 2011
frustrări
de multă vreme, deja, mă inflamez când găsesc tot felul de mizerii prin articolele din presa romaneasca. de la dezacorduri la erori grave de logică ori documentare.
mă umplu de nervi.. şi cam atât. eventual mai scot din minţi vreun prieten sau doi.
mi s-a luat de proaste şi de dobitoci, rătăciţi prin această meserie fiindcă le place să zgârme în rahat, şi - în acelaşi timp - probabil că la vândut castraveţi nu i-a primit nimeni, că furau la cântar.
dar să îmi ţin nervii în frâu.
Iată peste ce dau astăzi:
http://www.cancan.ro/actualitate/soc/video-o-femeie-tibetana-si-a-dat-foc-in-plina-strada-dupa-ce-a-fost-violata-nu-a-suportat-rusinea-195796.html
Pe scurt, ca să nu facem trafic inutil paginii cu pricina, să vă spui. Este un articolaş însăilat pe baza unui filmuleţ luat de pe youtube, în care se vorbeşte despre drama unei femei violate.
Întâmplarea făcu să ştiu filmuleţul. Căci văzusem ştirea, în presa autohtonă sau străină, în urmă cu câteva săptămâni.
Şi iată-ne, ca la Radio Erevan, că femeia din Tibet nu era violată ci era călugăriţă, nu era umilită ci protesta, etc.
Dovada?
Aici: http://www.nytimes.com/2011/11/04/world/asia/tibetan-nun-dies-in-self-immolation.html?_r=1.
mă umplu de nervi.. şi cam atât. eventual mai scot din minţi vreun prieten sau doi.
mi s-a luat de proaste şi de dobitoci, rătăciţi prin această meserie fiindcă le place să zgârme în rahat, şi - în acelaşi timp - probabil că la vândut castraveţi nu i-a primit nimeni, că furau la cântar.
dar să îmi ţin nervii în frâu.
Iată peste ce dau astăzi:
http://www.cancan.ro/actualitate/soc/video-o-femeie-tibetana-si-a-dat-foc-in-plina-strada-dupa-ce-a-fost-violata-nu-a-suportat-rusinea-195796.html
Pe scurt, ca să nu facem trafic inutil paginii cu pricina, să vă spui. Este un articolaş însăilat pe baza unui filmuleţ luat de pe youtube, în care se vorbeşte despre drama unei femei violate.
Întâmplarea făcu să ştiu filmuleţul. Căci văzusem ştirea, în presa autohtonă sau străină, în urmă cu câteva săptămâni.
Şi iată-ne, ca la Radio Erevan, că femeia din Tibet nu era violată ci era călugăriţă, nu era umilită ci protesta, etc.
Dovada?
Aici: http://www.nytimes.com/2011/11/04/world/asia/tibetan-nun-dies-in-self-immolation.html?_r=1.
duminică, 18 septembrie 2011
stare de vid
- tu eşti cu săritul în cap?
- da, poftiţi...
- vreau!
începutul a fost atât de simplu. tipul înalt, bronzat şi tatuat, cu părul lung şi privirea prietenă se execută fără grabă.
îl anunţă pe omul de la macara. pregăteşte nacela. în vremea asta eu dau cu subsemnata cum că nu am avut leziuni pe coloană, nu am probleme cu vederea, nu sunt însărcinată şi nu am consumat droguri sau băuturi alcoolice (trec sub tăcere gura de vişinată de la prânz, considerând-o infimă pentru a fi menţionată).
mă concentrez cât pot de mult la ceea ce fac, astfel încât mintea să nu aibă vreme să umble brambura.
după câteva minute începem pregătirile. mă roagă să renunţ, temporar la bocanci. nu sunt compatibili cu sistemul de asigurare.
îmi dau jos încălţările. apoi şosetele. am mişcări ferme şi destul de rapide. ai zice că pentru asta m-am pregătit zilnic în ultimul an.
prima dată punem hamul. asigurarea secundară, în caz de ceva. îmi strânge chngile până îmi simt muşchii pocnind. în vremea asta îmi explică de ce îl punem, deşi niciodată - zice el - aceasta a doua asigurare nu şi-a atins cu adevărat scopul. îmi doresc să nu fiu eu excepţia, deşi nu mă gândesc la asta.
tipul vorbeşte mult şi cred ca asta face parte din jobul lui. "nu-i da timp sa gândească!".
îmi trage jambierele pe picioare. le securizează atât de strâns încât îmi simt circulaţia gâtuită. îl întreb dacă alea pot aluneca de pe picioare.
- e practic imposibil, dar pentru asta folosim asigurarea secundară.
sunt un mic roboţel ancorat. stomacul se strânge încet. acum e cât o portocală scofâlcită.
- ok. suntem gata. acum urcăm în nacelă.
vorbeşte în permanenţă la plural, deşi în beleaua asta sunt extrem de foarte singură.
se strecoară lângă mine dar mă repoziţionează la intrarea în nacelă, acolo unde bara de protecţie lipseşte.
mă ancorează suplimentar, "să nu sărim înainte de vreme".
coşul de sârme oţelite se ridică ferm de la sol. încet-încet teroarea se difuzează febril în toate celulele mele. de ce trebuie să urc atât de sus? de ce nu pot sări uite de-aici. uite aici ar fi fost numai bine.
ma simt paralizată. toate forţele mele sunt adunate în palmele încleştate pe barele metalice. nacela se clatină uşor şi dacă m-aş şti ceva mai puternică aş crede că tremurul meu e cel care provacă pendularea.
îmi trec prin cap gânduri nebune. dacă mi se face greaţă? dacă vomit? dacă mă piş pe mine? de ce dracu nu m-am dus la toaletă înainte?! de ce trebuie să le grăbesc eu, mereu, pe toate?!. as vrea să pun totul pe pauză. să mă trezesc.
- gata
sunt sus. sunt cumplit de sus. ce caut?! ce naiba e în capul meu?!
o idee se insinuează perfid din înconştient. şi dacă as renunţa?
- frica e normală.
nu, zau?!
- îţi desprinzi mâinile..
hoooooooooopa!!! stai, stai, nu sunt pregătită, nu sunt gata încă..
- Nu, nu, nu, nununu..
- E ok. Nu sărim acum. Însă trebuie să îţi scoţi coatele în afară.
Sunt aproape paralizată iar coşul ăsta de nuiele oţelite e tot ce am mai sigur pe lumea asta. să fiu afurisită dacă îi dau eu drumul!
Reuşim cu greu să descleştăm palmele de pe bare, doar cât să modifc priza. Sunt la marginea nacelei, iar sub mine se cască un hău uriaş.
- Desfacem chinga...
se referă la cea care mă asigura de nacelă. Nu mă pot opune, deşi aş vrea să îl ingheţ cu privrea. Tipul e insensibil la groaza despre care ştie că mă stăpâneşte.
- Facem un pas în faţă, cât să stăm cu jumătate de talpă în afară.
Să mori tu!
Mă mişc impeceptibil, atât cât să par ascultătoare.
Gândul ăla, ala deşteptul, ala salvatorul, gândul că pot renunţa e încă viu. Doar că nu am timp să îl formulez până la capăt. Imposibilul ăsta de lângă mine vorbeşte în continuu. Nu am timp să nimic. Nu am timp să pun nicio stare la locul ei. Inspir sacadat.
Se frăsuie prin spatele meu şi nu reuşesc decât să mieun disperat
- Dar nu mă împingi! Să nu mă îmăingi!
- Stai liniştită. Nu te împing.
Hăul de sub mine este concret. E viu. E tare. e o planşă fără profunzime dar capabilă să mă inghită definitiv. Nu e nimic romantic în ce mi se întâmplă. Nimic curajos. Nimic viu. Extraordinar. Doar panica. Frica acută, devoratoare.
- Îţi imaginezi că picioarele tale sunt o balama. Îţi dai drumul, pur şi simplu, înainte.
Imaginea se concretizeasă pe retina mea. Groaza îmi striveşte stomacul. Am genunchii moi. Doar mâinile mă mai ţin, straşnic ancorată.
Mă întor şi îl privesc.
- Sunt sigură că vreau să fac asta?
- Da.
Vocea îi e fermă, egală şi calmă?
- De unde ştii?!
Mă ignoră.
- Eu număr. "Trei, doi, unu, bunjeeeeeeee". Iar tu sari.
Nunununu.. stai, stai..
- E ok. Frica e normală.
- Ţie îţi e frică?
- Da. Îmi e frică de câte ori sar.
Mă uit în hăul ăsta plini de oameni care aşteaptă să fiu mai inconştientă decât ei.
- Cu cât eziţi mai mult, va fi mai greu. Frica va creşte.
În lipsa sângelui rece, satulă de teroare, mă hotărăsc să sfârşesc circul ăsta.
- Ai dreptate. Hai!
- TREI!
- DOI!
- UNU!
Nu ştiu ce-a mai zis, dacă a mai zis ceva.
Corpul meu s-a balansat înainte.
O piatră. Cădere. Cădere continuă. Pata neagră de pe care plecasem. Oameni. Miliarde de frameuri.
Nu ştiu dacă am gândit ceva.
Nu ştiu dacă am simţit ceva.
După un secol de secunde, ceva mă smuceşte de ambele picioare. Zobor înapoi către cer, de parcă filmul se derula invers.
Abia atunci mi-am permis să răcnesc, din toate minţile plămânilor mei.
Cred că aceea a fost prima secundă în care m-am simţit în siguranţă.
Bolovanul din mine îşi reia căderea. Coarda mă trage iar, într-un recul mult mai puţin amplu.
Simt că mă învârt în jurul axei, deşi aveam să văd mai târziu, pendulam îngrozitor.
Ochii incep să vadă separat. Lucrurile toate capătă un al doilea contur.
Sângele se adună tot dincoace de ochi, de obraji...
La dracu', doar nu mi s-o face rău acum!?
Vederea se recalibrează. Mă apropii de pământ.
Întind mâinile spre unul dintre asistenţi, care mă primeşte zâmbind.
Simt că tremur toată, în timp sunt aşezată, cu spatele pe pământ.
Nu am bucuria revenirii. Stau în cur câteva secunde şi apoi încep să îmi desfac acncorele. Nu am bucuria concretă a solului. A verticalităţii. Tremur, pe dinăuntru şi pe dinafară pradă unor extaze necunoscute.
Sunt teribil de fericită, deşi sunt incapabilă să asociez asta cu ceva.
Groza de mai devreme este ştearsă complet.
Cu fiecare secundă cu care sângele meu inundă venele în fluxul său normal sunt doar fericită.
Şi destul de vie.
Foarte vie.
Teribil de vie.
Am un ranjet larg şi siguranţa aia tâmpită că acum, fix secunda asta, aş putea lumina întunericul.
Însoţitorul meu de salt, ajunge şi el la pamânt. mă îndrept către el ţopăind ca un ied.
Un moşulică vine curios. Probabil asistase la spectacolul meu dement.
- De la cât a sărit, îl întreabă.
- De la 51 de metri. un bloc de zece etaje are 33 de metri...
Moşulică nu-l mai ascultă. Replică doar, cu mult amar în voce
- Asta nuuu se mai mărită...
- da, poftiţi...
- vreau!
începutul a fost atât de simplu. tipul înalt, bronzat şi tatuat, cu părul lung şi privirea prietenă se execută fără grabă.
îl anunţă pe omul de la macara. pregăteşte nacela. în vremea asta eu dau cu subsemnata cum că nu am avut leziuni pe coloană, nu am probleme cu vederea, nu sunt însărcinată şi nu am consumat droguri sau băuturi alcoolice (trec sub tăcere gura de vişinată de la prânz, considerând-o infimă pentru a fi menţionată).
mă concentrez cât pot de mult la ceea ce fac, astfel încât mintea să nu aibă vreme să umble brambura.
după câteva minute începem pregătirile. mă roagă să renunţ, temporar la bocanci. nu sunt compatibili cu sistemul de asigurare.
îmi dau jos încălţările. apoi şosetele. am mişcări ferme şi destul de rapide. ai zice că pentru asta m-am pregătit zilnic în ultimul an.
prima dată punem hamul. asigurarea secundară, în caz de ceva. îmi strânge chngile până îmi simt muşchii pocnind. în vremea asta îmi explică de ce îl punem, deşi niciodată - zice el - aceasta a doua asigurare nu şi-a atins cu adevărat scopul. îmi doresc să nu fiu eu excepţia, deşi nu mă gândesc la asta.
tipul vorbeşte mult şi cred ca asta face parte din jobul lui. "nu-i da timp sa gândească!".
îmi trage jambierele pe picioare. le securizează atât de strâns încât îmi simt circulaţia gâtuită. îl întreb dacă alea pot aluneca de pe picioare.
- e practic imposibil, dar pentru asta folosim asigurarea secundară.
sunt un mic roboţel ancorat. stomacul se strânge încet. acum e cât o portocală scofâlcită.
- ok. suntem gata. acum urcăm în nacelă.
vorbeşte în permanenţă la plural, deşi în beleaua asta sunt extrem de foarte singură.
se strecoară lângă mine dar mă repoziţionează la intrarea în nacelă, acolo unde bara de protecţie lipseşte.
mă ancorează suplimentar, "să nu sărim înainte de vreme".
coşul de sârme oţelite se ridică ferm de la sol. încet-încet teroarea se difuzează febril în toate celulele mele. de ce trebuie să urc atât de sus? de ce nu pot sări uite de-aici. uite aici ar fi fost numai bine.
ma simt paralizată. toate forţele mele sunt adunate în palmele încleştate pe barele metalice. nacela se clatină uşor şi dacă m-aş şti ceva mai puternică aş crede că tremurul meu e cel care provacă pendularea.
îmi trec prin cap gânduri nebune. dacă mi se face greaţă? dacă vomit? dacă mă piş pe mine? de ce dracu nu m-am dus la toaletă înainte?! de ce trebuie să le grăbesc eu, mereu, pe toate?!. as vrea să pun totul pe pauză. să mă trezesc.
- gata
sunt sus. sunt cumplit de sus. ce caut?! ce naiba e în capul meu?!
o idee se insinuează perfid din înconştient. şi dacă as renunţa?
- frica e normală.
nu, zau?!
- îţi desprinzi mâinile..
hoooooooooopa!!! stai, stai, nu sunt pregătită, nu sunt gata încă..
- Nu, nu, nu, nununu..
- E ok. Nu sărim acum. Însă trebuie să îţi scoţi coatele în afară.
Sunt aproape paralizată iar coşul ăsta de nuiele oţelite e tot ce am mai sigur pe lumea asta. să fiu afurisită dacă îi dau eu drumul!
Reuşim cu greu să descleştăm palmele de pe bare, doar cât să modifc priza. Sunt la marginea nacelei, iar sub mine se cască un hău uriaş.
- Desfacem chinga...
se referă la cea care mă asigura de nacelă. Nu mă pot opune, deşi aş vrea să îl ingheţ cu privrea. Tipul e insensibil la groaza despre care ştie că mă stăpâneşte.
- Facem un pas în faţă, cât să stăm cu jumătate de talpă în afară.
Să mori tu!
Mă mişc impeceptibil, atât cât să par ascultătoare.
Gândul ăla, ala deşteptul, ala salvatorul, gândul că pot renunţa e încă viu. Doar că nu am timp să îl formulez până la capăt. Imposibilul ăsta de lângă mine vorbeşte în continuu. Nu am timp să nimic. Nu am timp să pun nicio stare la locul ei. Inspir sacadat.
Se frăsuie prin spatele meu şi nu reuşesc decât să mieun disperat
- Dar nu mă împingi! Să nu mă îmăingi!
- Stai liniştită. Nu te împing.
Hăul de sub mine este concret. E viu. E tare. e o planşă fără profunzime dar capabilă să mă inghită definitiv. Nu e nimic romantic în ce mi se întâmplă. Nimic curajos. Nimic viu. Extraordinar. Doar panica. Frica acută, devoratoare.
- Îţi imaginezi că picioarele tale sunt o balama. Îţi dai drumul, pur şi simplu, înainte.
Imaginea se concretizeasă pe retina mea. Groaza îmi striveşte stomacul. Am genunchii moi. Doar mâinile mă mai ţin, straşnic ancorată.
Mă întor şi îl privesc.
- Sunt sigură că vreau să fac asta?
- Da.
Vocea îi e fermă, egală şi calmă?
- De unde ştii?!
Mă ignoră.
- Eu număr. "Trei, doi, unu, bunjeeeeeeee". Iar tu sari.
Nunununu.. stai, stai..
- E ok. Frica e normală.
- Ţie îţi e frică?
- Da. Îmi e frică de câte ori sar.
Mă uit în hăul ăsta plini de oameni care aşteaptă să fiu mai inconştientă decât ei.
- Cu cât eziţi mai mult, va fi mai greu. Frica va creşte.
În lipsa sângelui rece, satulă de teroare, mă hotărăsc să sfârşesc circul ăsta.
- Ai dreptate. Hai!
- TREI!
- DOI!
- UNU!
Nu ştiu ce-a mai zis, dacă a mai zis ceva.
Corpul meu s-a balansat înainte.
O piatră. Cădere. Cădere continuă. Pata neagră de pe care plecasem. Oameni. Miliarde de frameuri.
Nu ştiu dacă am gândit ceva.
Nu ştiu dacă am simţit ceva.
După un secol de secunde, ceva mă smuceşte de ambele picioare. Zobor înapoi către cer, de parcă filmul se derula invers.
Abia atunci mi-am permis să răcnesc, din toate minţile plămânilor mei.
Cred că aceea a fost prima secundă în care m-am simţit în siguranţă.
Bolovanul din mine îşi reia căderea. Coarda mă trage iar, într-un recul mult mai puţin amplu.
Simt că mă învârt în jurul axei, deşi aveam să văd mai târziu, pendulam îngrozitor.
Ochii incep să vadă separat. Lucrurile toate capătă un al doilea contur.
Sângele se adună tot dincoace de ochi, de obraji...
La dracu', doar nu mi s-o face rău acum!?
Vederea se recalibrează. Mă apropii de pământ.
Întind mâinile spre unul dintre asistenţi, care mă primeşte zâmbind.
Simt că tremur toată, în timp sunt aşezată, cu spatele pe pământ.
Nu am bucuria revenirii. Stau în cur câteva secunde şi apoi încep să îmi desfac acncorele. Nu am bucuria concretă a solului. A verticalităţii. Tremur, pe dinăuntru şi pe dinafară pradă unor extaze necunoscute.
Sunt teribil de fericită, deşi sunt incapabilă să asociez asta cu ceva.
Groza de mai devreme este ştearsă complet.
Cu fiecare secundă cu care sângele meu inundă venele în fluxul său normal sunt doar fericită.
Şi destul de vie.
Foarte vie.
Teribil de vie.
Am un ranjet larg şi siguranţa aia tâmpită că acum, fix secunda asta, aş putea lumina întunericul.
Însoţitorul meu de salt, ajunge şi el la pamânt. mă îndrept către el ţopăind ca un ied.
Un moşulică vine curios. Probabil asistase la spectacolul meu dement.
- De la cât a sărit, îl întreabă.
- De la 51 de metri. un bloc de zece etaje are 33 de metri...
Moşulică nu-l mai ascultă. Replică doar, cu mult amar în voce
- Asta nuuu se mai mărită...
vineri, 16 septembrie 2011
stare de toamna
http://youtu.be/4qf9e-WVNWo
O stare intens erotică
well i know that i should know
better
Hormonii se plimbă, legănându-şi şoldurile, în lungul conturului meu.
Resimt freamatul cărnii unei alte femei. Un murmur care se întinde, aprins, celulă cu celulă.
Pentru care nu exista tabuuri.
Sau negări.
And i'm the perfect one playing the part
Ma redefinesc. Freamăt cu freamăt. Îmi regăsesc în limitele epidermei toate începuturile.
Surad febril.
I might be in your arms, dancing
but i'm not the only one inside your heart.
Dansez cu ochii închişi,
îmi măsor moliciunea buzei de jos
şi arborez un zâmbet
vecin cu insolenţa.
.. i would say..
O stare intens erotică
well i know that i should know
better
Hormonii se plimbă, legănându-şi şoldurile, în lungul conturului meu.
Resimt freamatul cărnii unei alte femei. Un murmur care se întinde, aprins, celulă cu celulă.
Pentru care nu exista tabuuri.
Sau negări.
And i'm the perfect one playing the part
Ma redefinesc. Freamăt cu freamăt. Îmi regăsesc în limitele epidermei toate începuturile.
Surad febril.
I might be in your arms, dancing
but i'm not the only one inside your heart.
Dansez cu ochii închişi,
îmi măsor moliciunea buzei de jos
şi arborez un zâmbet
vecin cu insolenţa.
.. i would say..
luni, 5 septembrie 2011
stare cu muzica
sunt singură acum.
singură, într-un lume care vălureşte verde-mocirliu. care se intinde până departe,
până dincolo de putinţa mea de a cuprinde.
uneori lumea asta se adună într-un munte, care-mi acoperă cerul..
şi muntele se năpusteşte spre mine..
iar eu îl cuprind cu toate braţele mele.
mă învaluie, mă iubeşte.. îmi sprijin palmele de el şi mă ridic spre cer
singură.
şi valul trece.
un alt răsărit ai avut lângă ea.
m-au târât la mal.. şi apa mă zgâria
"nu te bate cu apa" mi-a răzbătut în minte o lecţie veche
m-au tărât la mal, si gustul cărnii mele era sărat-amarui.
respiram sacadat, nepotolit. respiram panică şi vis urât. frică şi moarte, lolaltă. frică şi pierdere. frică şi ne-fire.
Am strigat dupa tine, dupa tine-am strigat.
si apoi i-am lasat sa ma "salveze"
m-au târât în nisip, dar eu am fugit iar. acolo unde mangaierile inghit pentru totdeauna.
nu mi-e decât verde înainte. un verde pe care îl sparg cu braţele.
pe care mă ridic să privesc înainte.
pe care îl las închinat malului.
nu-mi rămâne decât o nesfarşită linişte
verde.
eşti marea lor acum
joi, 25 august 2011
stare de muzica
M-ai furat de zambet, sau te-am lasat sa-l iei..
nu am decât jumătatea ta bună.
jumătatea ta fierbinte.
jumătatea ta fără nervi.
jumătatea ta care pofteşte.
jumătatea ta care nu se mai satură să mă aibă
jumătatea ta care fură clipe de somn, pe braţul meu.
eu păzesc timpul şi încerc să îţi memorez fiecare trăsătură, cu vârful degetelor
şi îmi imaginez cum ar fi să nu pleci.. măcar o noapte.
zilele mele
şi nopţile ei ..
nu am decât jumătatea ta care mă arde.
jumătatea care fuge
jumătatea care îmi alunecă printre degete..
jumătatea care trece prin mine
care nu se opreşte niciodată.
şi gata cu filmul regizat absurd.
puse degetul aratator peste ultimul punct, ca o analfabeta semnatură.
nu reciti nimic. lăsă cuvintele aşa cum s-au rostogolit, acolo, pe ultima pagină a cărţii.
volumul despre care îl auzise vorbind şi pe care îl cumpărase cu prima ocazie. aşa reţinea ea toate mărunţisurile poftelor lui.
îşi dorise să-l vadă zâmbind.
ca şi cealaltă, probabil.
lăsă cartea acolo, pe canapea.
se ridică brusc şi smuci rucsacul în care îşi înghesuise toată povestea ei furată.
porţi ferecate,
două rânduri de chei
îi va lăsa proprietăresei unul, odată cu ultima chirie.
sâmbătă, 13 august 2011
scrisoare de bun ramas
mă tot întreb de ceva vreme cum să îţi spun rămas bun. şi nu găsesc niciun răspuns.
mă uit la pagina albă şi închid editorul.
nu mă mai cert cu soarta. nu are niciun sens aşa cum legile ne-lumii nu au nicio noimă.
îmi pare atât de rău, dragă profesore. îmi pare rău că am amânat întâlnirea aceea. îmi pare rău că nu am aflat decât atunci când era deja prea târziu; erai departe plecat şi nu mai voiai să lupţi cu boala. îmi pare rău că nu m-am ţinut de promisiune; nu ţi-am adus să vezi încotro se îndreaptră scrisul meu.
întâiul meu profesor, întâiul meu critic. pentru toate berile pe care nu le-am mai băut împreună. pentru toate cuvintele care au rămas nespuse. pentru toate tăcerile care nu-şi aveau rostul.
iar cea mai.. stupidă dintre ironii, este că singura carte pe care o am de la tine, pe care ţi-ai dorit mult să o am şi despre care n-am mai apucat niciodată să discutăm, are acest titlu, ca un răspuns: "Traieşte şi mergi mai departe".
nu e Universul cel mai ironic dintre toate cele cunoscute şi necunoscute?
nu ştiu daca ne va aduce nefiinţa, vreodată, în acelaşi loc.
aştept să ne reîntâlnim frumos. voi avea ce să-ţi povestesc. vei fi mândru de mine.
până atunci,
se încheagă doar câteva cuvinte,
mereu aceleaşi,
rămas bun, profesorul meu preferat.
mă uit la pagina albă şi închid editorul.
nu mă mai cert cu soarta. nu are niciun sens aşa cum legile ne-lumii nu au nicio noimă.
îmi pare atât de rău, dragă profesore. îmi pare rău că am amânat întâlnirea aceea. îmi pare rău că nu am aflat decât atunci când era deja prea târziu; erai departe plecat şi nu mai voiai să lupţi cu boala. îmi pare rău că nu m-am ţinut de promisiune; nu ţi-am adus să vezi încotro se îndreaptră scrisul meu.
întâiul meu profesor, întâiul meu critic. pentru toate berile pe care nu le-am mai băut împreună. pentru toate cuvintele care au rămas nespuse. pentru toate tăcerile care nu-şi aveau rostul.
iar cea mai.. stupidă dintre ironii, este că singura carte pe care o am de la tine, pe care ţi-ai dorit mult să o am şi despre care n-am mai apucat niciodată să discutăm, are acest titlu, ca un răspuns: "Traieşte şi mergi mai departe".
nu e Universul cel mai ironic dintre toate cele cunoscute şi necunoscute?
nu ştiu daca ne va aduce nefiinţa, vreodată, în acelaşi loc.
aştept să ne reîntâlnim frumos. voi avea ce să-ţi povestesc. vei fi mândru de mine.
până atunci,
se încheagă doar câteva cuvinte,
mereu aceleaşi,
rămas bun, profesorul meu preferat.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)