Intru în ambulanță ca la mama acasă și în regie ca la mine-n dormitor.
Respir hocheiul ca și cum aș trăi doar cu supradoză de adrenalină.
Urc pe motocicletă ca pe o atelă metalică fără de care nu știu să trăiesc.
Sufletul meu a înglobat rând pe rând toate lucrurile menite să mă întregească. E o familiaritate în tot ceea ce mă face fericită, în tot ceea ce mă definește și mă consumă, deopotrivă.
E un fel de acasă în toate. Și nu știu încă dacă e bine sau e rău.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu