mă tot întreb de ceva vreme cum să îţi spun rămas bun. şi nu găsesc niciun răspuns.
mă uit la pagina albă şi închid editorul.
nu mă mai cert cu soarta. nu are niciun sens aşa cum legile ne-lumii nu au nicio noimă.
îmi pare atât de rău, dragă profesore. îmi pare rău că am amânat întâlnirea aceea. îmi pare rău că nu am aflat decât atunci când era deja prea târziu; erai departe plecat şi nu mai voiai să lupţi cu boala. îmi pare rău că nu m-am ţinut de promisiune; nu ţi-am adus să vezi încotro se îndreaptră scrisul meu.
întâiul meu profesor, întâiul meu critic. pentru toate berile pe care nu le-am mai băut împreună. pentru toate cuvintele care au rămas nespuse. pentru toate tăcerile care nu-şi aveau rostul.
iar cea mai.. stupidă dintre ironii, este că singura carte pe care o am de la tine, pe care ţi-ai dorit mult să o am şi despre care n-am mai apucat niciodată să discutăm, are acest titlu, ca un răspuns: "Traieşte şi mergi mai departe".
nu e Universul cel mai ironic dintre toate cele cunoscute şi necunoscute?
nu ştiu daca ne va aduce nefiinţa, vreodată, în acelaşi loc.
aştept să ne reîntâlnim frumos. voi avea ce să-ţi povestesc. vei fi mândru de mine.
până atunci,
se încheagă doar câteva cuvinte,
mereu aceleaşi,
rămas bun, profesorul meu preferat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu