De ieri, un foarte drag prieten zace in coma, la spitalul Municipal. Un nenorocit de accident l-a adus acolo, cu o hemoragie care nu s-a oprit ore in sir.
Speram sa intre cat de curand in operatie. Este foarte mare nevoie de sange.
Va rog! Cei care puteti dona, faceti gestul asta.
Sansele lui Radu depind de voi!
Preiau informatiile centralizate pe forum
Raducu are nevoie de AB4, insa se poate dona ORICE grupa de sange, in numele lui.
Nume pacient:
VUŢESCU RADU MIHAI - 33 de ani
internat la Spitalul Universitar Bucuresti (Spitalul Municipal)
ATENTIE: mi s-a subliniat ca trebuie sa anuntam dinainte ca donam pentru Radu. Se scrie chestia asta pe vreo trei fise. De la centru, dupa donare, primim un bon care trebuie sa ajunga la Spitalul Municipal, acolo unde este Radu internat.
Daca nu se respecta acesasta procedura, sangele donat intra "la comun".
Pentru cei din afara Bucurestiului, puteti trimite acest bon, fie scanat - la apuncta@gmail.com (eu ma duc si azi si maine la spital), fie prin fax (da-ti-mi un mail);e posibil sa poata fi trimis si prin fax la registratura spitalului universitar, dar nu stiu sigur.
m
...Pt Bucuresti:
Centrul de transfuzie sanguina Bucuresti
Str. C.Caracaş nr.2-8, sector 1
Tel.: 0314251230, 0314251231, 0314251232, 0314251233
TOATE CENTRELE DE DONARE AU PROGRAMUL
Orele -> 7:30-13.30
Harta locatie:
http://maps.google.ro/maps/place?oe=utf-8&rls=org.mozilla:en-US:official&client=firefox-a&um=1&ie=UTF-8&q=institutul+national+de+hematologie&fb=1&gl=ro&hq=institutul+national+de+hematologie&hnear=0x40b1f93abf3cad4f:0xac0632e37c9ca628,Bucure%C8%99ti&cid=4388025329454790416
Pt provincie - google it...
Se poate dona orice grupa de sange, iar cei ce poseda grupa AB pot dona si trombocite!!!
Sfaturi pentru cei ce vor sa doneze:
http://www.doneazasange.ro/cine_poate_dona.html
http://www.doneazasange.ro/donatori.html
* E recomandat sa nu mergeti pe motor cand va duceti sa donati!!!
Alte detalii aici:
http://romaniapress.ro/actualitate/8590-umanitar-este-nevoie-de-sange-in-urma-grav-accident-de-circulatie-in-zona-cotroceni.html
marți, 28 iunie 2011
sâmbătă, 25 iunie 2011
sâmbătă, de vară
am plecat destul de târziu, hotărând ferm Alexandria şi apoi Corabia, drept destinaţie.
nu mă împăcam deloc cu prognoza aia de furtună în toată ţara dar nici nu aveam de gând să stau, să văd cum trec petele de senin pe lângă mine.
la primul semafor cerul se întinde înnorat la stânga mea.. dar nu şi la dreapta. aşa că planul se schimbă rapid şi ţelul meu e acum Olteniţa.
ştiu exact ce o să fac. o să stau în port, pe malul Dunării, o să fumez şi o să ascult muzică. jumătatea mea de oră de linişte.
pare că tot seninul s-a adunat înaintea mea.
îmi place drumul ăsta. nu ştiu cum şi de ce, dar întotdeauna pe-aici mă trezesc zâmbind larg, amintindu-mi cum iubesc să fiu. mângâi rezervorul şi îi cânt EI despre împliniri de tot felul.
trag pe dreapta, fiindca vreau musai nişte poze cu locul ăsta. într-o zi, cand nu mă va pândi potopul, îmi promit să cobor pe drumul ăsta de pământ.
mă uit întâmplător în urma mea şi încremenesc.
Înainte este senin, într-adevăr. Însă în urma mea e o cortină neprietenoasă. Vai, capul meu, ce mă aşteaptă la întoarcere.
Îmi trece prin minte să renunţ. Logica îmi spune că mă va ploua oricum, aşa că mai bine să ştiu de ce o păţesc.
Îmi plac satele. Îmi plac oamenii. Îmi plac curbele astea şi peisajul pe care îl ştiu dar de care nu mă satur încă.
"Manastirea Bunavestire". 9km. Arunc o privire dincolo de senin. "Ştiu, Ţi-am promis". Renunţ la Olteniţa. Hai să vedem cum e treaba pe-aci.
Fac stânga şi mă rog scurt să nu servesc acelasi drum forestier de la Comana.
Cortina de nori mă prinde încet-încet din urmă. Prin faldurile rupte vă cel mai albastru cer. Cel mai frumos. Parcă mi-e bine.
Văd mănăstirea undeva pe deal, dar niciun drum mai acătării care să urce până acolo. Într-un final, asfaltul meu se topeşte şi el în două urme de tractor, prin pădure.
După câteva poze, mă întorc.
Îmi încerc norocul, pe unul din drumurile pietruite care urcă abrupt în spatele bisericii. Aflu de la câţiva localnici că nu pot intra pe-acolo. Trebuie să ocolesc. Fac suficient zgomot, pe uliţa aceea, încât lumea începe să iasă pe la porţi. Iată-mă şi urs.
Mă întorc în drum şi mai "bag o fisă". A doua e tot cu pietriş, dar mai cu noroc, astfel că parchez în faţa mănăstirii.
Drept să spun, intrarea asta îmi aminteşte de o icoană pe care ştiu de copilă. Parcă aceleaşi trepte, aceeaşi poartă. "Bate şi ţi se va.. "
Eu nu aştept nimic. Apăs pe clanţă şi intru singură.
În biserică mă primeşte o călugăriţă. E o fată tânără şi foarte frumoasă. Voi pleca de-acolo cu regretul că nu i-am spus asta, deşi probabil pentru ea nu ar fi însemnat oricum nimic.
Suntem încă în pronaos, complet separat de restul bisericii. Câteva călugăriţe se roagă chiar lângă mine şi mă simt ca o intrusă. Echipamentul meu de piele scârţie la fiecare mişcare dar sunt singura care pare să observe. Mi le las pe toate, pe jos, chiar la intrare.
Îmi arată unde sunt lumânările şi îi cer, ca întotdeauna, zece. Sunt mulţi întunerici pe care îi port cu mine.
Îmi întinde o eşarfă, să mi-o pun pe cap, în caz că vreau să intru să mă închin la icoane ori chiar să stau la slujbă. Cunosc cutuma şi nu mă împotrivesc.
Parcurg ritualul, cu pasi înceţi. Sunt doar câţiva oameni în biserică, îngenunchiaţi cu toţii. Lângă altar călugăriţele cântă. Continuu să fiu o intrusă. Nu privesc în jur. Mă plec icoanelor, iar ele îmi tac.
Mă întorc până la intrarea în naos, cât mai în spate. Nu ştiu dacă e un gest de umilinţă.. parcă ciobesc din linştea oamenilor acestora.
Mă aşez în genunchi şi gestul mi se pare teribil de firesc. O călugăriţă îmi întinde o pernă. O refuz, arcuind un zâmbet. Cred în penitenţă.
Îmi aşez ochii dincolo de pereţii bisericii. De mult nu mai am nimic să-Ţi spun..
Din colţuri întunecate ale minţii ies la iveală blesteme vechi. Plâng cuminte, supusă. Plâng cu mâinile făcute nod. Nu mai am nicio întrebare. Doar o cădere prelungă.
Întreb unde pot aprinde lumânările. Cinci pentru morţi şi cinci pentru vii. Alt ritual. Mi se răspunde că în sfeşnicul din faţă şi gândul de a mă duce iar acolo mi se zbate în tâmple.
Nu le mai împart, ca de obicei. Le înşir pur şi simplu. Întunericii îmi cad în cascade, prin gene.. nu mai văd. nu mă mai gândesc la nimic. decât la luminile astea pe care le aprind în continuu, în continuu.
Mă întorc la locul meu, înapoi în genunchi. Nu mă pot opri şi nu sper decât să mă ignore toata lumea.
Am plâns mult şi.. ce ironie! şerveţelele sunt afară, în rucsac. Doar asta mă împinge să mă ridic a plecare. Imi recuperez bagajele şi încerc să le zâmbesc măicuţelor din pronaos. Una dintre ele mă conduce spre o uşa laterală.
Ieşim în curtea mănăstirii. Îmi turuie ceva despre istoria locului şi încerc să mă prefac că-mi pasă. Privirea mi s-a ascuns undeva dincolo de albastru iar eu nu reuşesc decât să bâgui repetitiv "da, e frumos".
Într-o clipă în care rămânem singure, călugăriţa îmi strecoară repede în palma stângă o brăţară cu însemnul crucii. "să o porţi mereu", spune întorcându-se pe călcâie. aproape fuge de lângă mine iar cuvintele i se pierd în faldurile veşmântului negru.
Rămân singură în curtea asta îngrijită. Mă aşez pe o bancă şi plâng în hohote.
Nu adun nici amintiri, nici cuvinte, nici speranţe. Pentru o bună bucată de vreme, singurul lucru concret este plânsul ăsta prelung, rotund, care parcă ar fi crescut în mine. Iar acum nu mai are loc. Şi îmi sparge ochii şi pieptul cu rădăcinile lui noroioase.
După o vreme mi se face linişte.
Mă simt ca un prunc obosit de atâta jelanie.. şi mă iau în braţe şi mă legăn.
Ştiu că a venit vremea să mă întorc. Ştiu că nu mă pot ascunde.
E un adevăr pe care nici nu trebuie să-l mai rostesc.
Norii mă aşteaptă. Ştiu ce urmează şi nu-mi pare rău.
Deasupra mea, plafonul negru, dens care toarnă. Înainte, la zeci de kilometri distanţă - seninul. E o stare aproape mistică. Nu-i mai fac Cerului cu ochiul. Sunt prea obosită pentru jocuri. Dar zambesc într-o rână, semn că am înţeles metafora.
E întuneric, o vreme, şi frigul se strecoara sub echipament. Singure, manşoanele încălzite îmi ţin palmele fierbinţi. Şi zic iar, ca de obicei "sa-ţi dea Dumnezeu sănătate, Gabi", că altfel aş fi îngheţat complet.
Încet-încet, ploaia se opreşte. Înaintea mea, cerul pictează în culori perfecte.
Zâmbesc năucă. Ştiu toate astea şi încă mă mai bucur.
Încă n-am murit de tot, asta vrei să-mi spui?
nu mă împăcam deloc cu prognoza aia de furtună în toată ţara dar nici nu aveam de gând să stau, să văd cum trec petele de senin pe lângă mine.
la primul semafor cerul se întinde înnorat la stânga mea.. dar nu şi la dreapta. aşa că planul se schimbă rapid şi ţelul meu e acum Olteniţa.
ştiu exact ce o să fac. o să stau în port, pe malul Dunării, o să fumez şi o să ascult muzică. jumătatea mea de oră de linişte.
pare că tot seninul s-a adunat înaintea mea.
îmi place drumul ăsta. nu ştiu cum şi de ce, dar întotdeauna pe-aici mă trezesc zâmbind larg, amintindu-mi cum iubesc să fiu. mângâi rezervorul şi îi cânt EI despre împliniri de tot felul.
trag pe dreapta, fiindca vreau musai nişte poze cu locul ăsta. într-o zi, cand nu mă va pândi potopul, îmi promit să cobor pe drumul ăsta de pământ.
mă uit întâmplător în urma mea şi încremenesc.
Înainte este senin, într-adevăr. Însă în urma mea e o cortină neprietenoasă. Vai, capul meu, ce mă aşteaptă la întoarcere.
Îmi trece prin minte să renunţ. Logica îmi spune că mă va ploua oricum, aşa că mai bine să ştiu de ce o păţesc.
Îmi plac satele. Îmi plac oamenii. Îmi plac curbele astea şi peisajul pe care îl ştiu dar de care nu mă satur încă.
"Manastirea Bunavestire". 9km. Arunc o privire dincolo de senin. "Ştiu, Ţi-am promis". Renunţ la Olteniţa. Hai să vedem cum e treaba pe-aci.
Fac stânga şi mă rog scurt să nu servesc acelasi drum forestier de la Comana.
Cortina de nori mă prinde încet-încet din urmă. Prin faldurile rupte vă cel mai albastru cer. Cel mai frumos. Parcă mi-e bine.
Văd mănăstirea undeva pe deal, dar niciun drum mai acătării care să urce până acolo. Într-un final, asfaltul meu se topeşte şi el în două urme de tractor, prin pădure.
După câteva poze, mă întorc.
Îmi încerc norocul, pe unul din drumurile pietruite care urcă abrupt în spatele bisericii. Aflu de la câţiva localnici că nu pot intra pe-acolo. Trebuie să ocolesc. Fac suficient zgomot, pe uliţa aceea, încât lumea începe să iasă pe la porţi. Iată-mă şi urs.
Mă întorc în drum şi mai "bag o fisă". A doua e tot cu pietriş, dar mai cu noroc, astfel că parchez în faţa mănăstirii.
Drept să spun, intrarea asta îmi aminteşte de o icoană pe care ştiu de copilă. Parcă aceleaşi trepte, aceeaşi poartă. "Bate şi ţi se va.. "
Eu nu aştept nimic. Apăs pe clanţă şi intru singură.
În biserică mă primeşte o călugăriţă. E o fată tânără şi foarte frumoasă. Voi pleca de-acolo cu regretul că nu i-am spus asta, deşi probabil pentru ea nu ar fi însemnat oricum nimic.
Suntem încă în pronaos, complet separat de restul bisericii. Câteva călugăriţe se roagă chiar lângă mine şi mă simt ca o intrusă. Echipamentul meu de piele scârţie la fiecare mişcare dar sunt singura care pare să observe. Mi le las pe toate, pe jos, chiar la intrare.
Îmi arată unde sunt lumânările şi îi cer, ca întotdeauna, zece. Sunt mulţi întunerici pe care îi port cu mine.
Îmi întinde o eşarfă, să mi-o pun pe cap, în caz că vreau să intru să mă închin la icoane ori chiar să stau la slujbă. Cunosc cutuma şi nu mă împotrivesc.
Parcurg ritualul, cu pasi înceţi. Sunt doar câţiva oameni în biserică, îngenunchiaţi cu toţii. Lângă altar călugăriţele cântă. Continuu să fiu o intrusă. Nu privesc în jur. Mă plec icoanelor, iar ele îmi tac.
Mă întorc până la intrarea în naos, cât mai în spate. Nu ştiu dacă e un gest de umilinţă.. parcă ciobesc din linştea oamenilor acestora.
Mă aşez în genunchi şi gestul mi se pare teribil de firesc. O călugăriţă îmi întinde o pernă. O refuz, arcuind un zâmbet. Cred în penitenţă.
Îmi aşez ochii dincolo de pereţii bisericii. De mult nu mai am nimic să-Ţi spun..
Din colţuri întunecate ale minţii ies la iveală blesteme vechi. Plâng cuminte, supusă. Plâng cu mâinile făcute nod. Nu mai am nicio întrebare. Doar o cădere prelungă.
Întreb unde pot aprinde lumânările. Cinci pentru morţi şi cinci pentru vii. Alt ritual. Mi se răspunde că în sfeşnicul din faţă şi gândul de a mă duce iar acolo mi se zbate în tâmple.
Nu le mai împart, ca de obicei. Le înşir pur şi simplu. Întunericii îmi cad în cascade, prin gene.. nu mai văd. nu mă mai gândesc la nimic. decât la luminile astea pe care le aprind în continuu, în continuu.
Mă întorc la locul meu, înapoi în genunchi. Nu mă pot opri şi nu sper decât să mă ignore toata lumea.
Am plâns mult şi.. ce ironie! şerveţelele sunt afară, în rucsac. Doar asta mă împinge să mă ridic a plecare. Imi recuperez bagajele şi încerc să le zâmbesc măicuţelor din pronaos. Una dintre ele mă conduce spre o uşa laterală.
Ieşim în curtea mănăstirii. Îmi turuie ceva despre istoria locului şi încerc să mă prefac că-mi pasă. Privirea mi s-a ascuns undeva dincolo de albastru iar eu nu reuşesc decât să bâgui repetitiv "da, e frumos".
Într-o clipă în care rămânem singure, călugăriţa îmi strecoară repede în palma stângă o brăţară cu însemnul crucii. "să o porţi mereu", spune întorcându-se pe călcâie. aproape fuge de lângă mine iar cuvintele i se pierd în faldurile veşmântului negru.
Rămân singură în curtea asta îngrijită. Mă aşez pe o bancă şi plâng în hohote.
Nu adun nici amintiri, nici cuvinte, nici speranţe. Pentru o bună bucată de vreme, singurul lucru concret este plânsul ăsta prelung, rotund, care parcă ar fi crescut în mine. Iar acum nu mai are loc. Şi îmi sparge ochii şi pieptul cu rădăcinile lui noroioase.
După o vreme mi se face linişte.
Mă simt ca un prunc obosit de atâta jelanie.. şi mă iau în braţe şi mă legăn.
Ştiu că a venit vremea să mă întorc. Ştiu că nu mă pot ascunde.
E un adevăr pe care nici nu trebuie să-l mai rostesc.
Norii mă aşteaptă. Ştiu ce urmează şi nu-mi pare rău.
Deasupra mea, plafonul negru, dens care toarnă. Înainte, la zeci de kilometri distanţă - seninul. E o stare aproape mistică. Nu-i mai fac Cerului cu ochiul. Sunt prea obosită pentru jocuri. Dar zambesc într-o rână, semn că am înţeles metafora.
E întuneric, o vreme, şi frigul se strecoara sub echipament. Singure, manşoanele încălzite îmi ţin palmele fierbinţi. Şi zic iar, ca de obicei "sa-ţi dea Dumnezeu sănătate, Gabi", că altfel aş fi îngheţat complet.
Încet-încet, ploaia se opreşte. Înaintea mea, cerul pictează în culori perfecte.
Zâmbesc năucă. Ştiu toate astea şi încă mă mai bucur.
Încă n-am murit de tot, asta vrei să-mi spui?
duminică, 19 iunie 2011
stare de beţie
i'm couting back the number of the steps
"Iartă-mă; nu mai pot veni. EA s-a întors şi..." aşa începe. restul explicaţiei nu mi-o amintesc. De altfel, nici nu are importanţă. Sunt simple cuvinte, alese la întâmplare. După asta, noaptea îşi pierde contururile.
Mă întorc la masă, zâmbind. Continuu să glumesc şi să beau. Doamne, cât de bine am învăţat să mint. Să mă mint. Să fie încă un Cuba Libre. Şi un shot. Să fie cluburi Am chef de uitare.
În minte imi suna vorbele ei: "bei mult şi fără glorie". Da. Victima absolută. Vita absolută. E mai scurt şi ceva mai aproape de adevăr.
Dansez mult. Fără oprire. Fără scop.
Dansez mult. Cu oricine. Muzica îmi alunecă pe şolduri. Ochii semiînchişi nu văd. Simt mâinile de care trebuie să mă prind. Mă agaţă şi-mi dau drumul, cuprinzându-mă iar. Zâmbesc. Alunec în mine.
"E urâââât", mă avertizează o prietenă. Ştiu că sunt toţi cu ochii pe mine. N-am nicio şansă să calc strâmb. Nu-mi rămâne decât să beau.
Şi să dansez. Şi să tac. Şi să beau.
Şi ce le-aş putea spune?
Că soţul perfect, animalul social fără pată are o amantă?
Şi amanta s...
Mi se pune un nod în gât. E o sufocare în ochi şi în plămâni..
Ştiu eu un shot care dizolvă şi vise, şi frustrări.
Deci nu mai poţi.. Şi urlă în mine furiile toate.
Şi vodca. Şi romul. Şi berea. Şi dansul. Şi anonimii toţi care îşi fac loc pe lângă mine. Şi prietenii muţi. Şi noaptea. Şi beţia mea toată. Şi taxiul. Şi alunecarea. Bezna.
Şi tu, peste toate tu, în continuu tu.. pe lângă durerea asta insuportabilă, de cap. În cearşafurile astea cu miros proaspăt, în spatele ochilor pe care îi ţin închişi,
strâns închşi, să nu văd dimineaţa.. tu, în continuu tu
- mai du-te în pizda mă-tii!
- ce?
vocea parcă mi-a turnat o găleată de apă rece în cap.
ţin în continuare ochii strâns închişi.
tu cine, mă-ta, eşti?
i'm, trying hard, not to be ashamed
not to know the name
Disclaimer: .. stiti deja.
"Iartă-mă; nu mai pot veni. EA s-a întors şi..." aşa începe. restul explicaţiei nu mi-o amintesc. De altfel, nici nu are importanţă. Sunt simple cuvinte, alese la întâmplare. După asta, noaptea îşi pierde contururile.
Mă întorc la masă, zâmbind. Continuu să glumesc şi să beau. Doamne, cât de bine am învăţat să mint. Să mă mint. Să fie încă un Cuba Libre. Şi un shot. Să fie cluburi Am chef de uitare.
În minte imi suna vorbele ei: "bei mult şi fără glorie". Da. Victima absolută. Vita absolută. E mai scurt şi ceva mai aproape de adevăr.
Dansez mult. Fără oprire. Fără scop.
Dansez mult. Cu oricine. Muzica îmi alunecă pe şolduri. Ochii semiînchişi nu văd. Simt mâinile de care trebuie să mă prind. Mă agaţă şi-mi dau drumul, cuprinzându-mă iar. Zâmbesc. Alunec în mine.
"E urâââât", mă avertizează o prietenă. Ştiu că sunt toţi cu ochii pe mine. N-am nicio şansă să calc strâmb. Nu-mi rămâne decât să beau.
Şi să dansez. Şi să tac. Şi să beau.
Şi ce le-aş putea spune?
Că soţul perfect, animalul social fără pată are o amantă?
Şi amanta s...
Mi se pune un nod în gât. E o sufocare în ochi şi în plămâni..
Ştiu eu un shot care dizolvă şi vise, şi frustrări.
Deci nu mai poţi.. Şi urlă în mine furiile toate.
Şi vodca. Şi romul. Şi berea. Şi dansul. Şi anonimii toţi care îşi fac loc pe lângă mine. Şi prietenii muţi. Şi noaptea. Şi beţia mea toată. Şi taxiul. Şi alunecarea. Bezna.
Şi tu, peste toate tu, în continuu tu.. pe lângă durerea asta insuportabilă, de cap. În cearşafurile astea cu miros proaspăt, în spatele ochilor pe care îi ţin închişi,
strâns închşi, să nu văd dimineaţa.. tu, în continuu tu
- mai du-te în pizda mă-tii!
- ce?
vocea parcă mi-a turnat o găleată de apă rece în cap.
ţin în continuare ochii strâns închişi.
tu cine, mă-ta, eşti?
i'm, trying hard, not to be ashamed
not to know the name
Disclaimer: .. stiti deja.
luni, 13 iunie 2011
stare de cismigiu si ploaie
rătăcesc aiurea pe străzi.. direcţia e precisă, dar vreau să profit de ploaia asta de vară.. de fusta lungă şi de bocancii uzi.
parcă mi-e dor să fiu femeie..
Cişmigiul. aleile şi băncile lui. parcul ăasta pe care l-am împărţit din adolescenţă tuturor pierderilor mele.
nu m-aş mira să întâlnesc aici vreun fost iubit, acum posesor de maşină, nevastă şi, eventual, copii. sunt atâtea poveşti.
locul ma agaţă şi mă păstrează. noaptea aceea e o pâclă atât concretă încât rămân încremenită aici, în faţa băncilor ăstora.
îmi amintesc; purtam şi atunci o fustă lungă, cu jupon şi o cămaşă neagra, cambrată. eram o apariţie uşor anacronică şi, dealtfel, asta ai spus şi tu..
imi amintesc privirea, zâmbetul.. ce ciudat. ştii că multă vreme n-am putut să îţi reconstitui imaginea în minte. ce bizar..
m-a chinuit mult noaptea aceea. noaptea în care îţi arătam palmele mele.. mă ardeai acolo, între liniile unui pre-destin credibil. posibil.
ţineam palmele întinse şi nu pricepeam cum poţi să fii în afara lor; mă durea cel mai tare faptul ăsta simplu de a nu te putea asimila fiinţei mele.
zece ani de la noaptea aia în care mă dureai şi mă iubeai, încă..
şi locul ne păstrează umbrele.
curse of my oblivion
toate iubirile mele mi-au curs prin sânge..
toate iubirile mele.. putine, dar toate îmi ard palmele.
cred că va veni un timp în care şanţurile din carne se vor carboniza.
şi linia vieţii?
luni, 6 iunie 2011
stare (si) de muzica
nu mi-e nici rau,
nu mi-e nici bine..
stau pur si simplu, dincolo de fereastra si te privesc.
uneori impartim acelasi studio; atat de rar, insa, incat nu ma obisnuiesc sa te vad.
nu stiu daca starea mea poarta vreo eticheta, daca se spala la 30 de grade, cu detergent special.. nu stiu.
e o privire aproape goala, ca si cum as regasi un contur vag familiar.
ai ramas un barbat frumos desi timpul a sapat adanc.. a sapat pe fetele noastre si in noi. si intre noi.
te privesc.. si parca nici nostalgia nu-si mai face loc.
m-am impietrit?
nu mi-e nicicum
nu mi-e niciunde
stiu ca a durut plecarea mea; atunci, cand iti adunasei toata forta sufletului tau, sa poti sa fii, sa vrei, sa crezi, sa iti asumi..
stiu ca era deja prea tarziu cand te-ai hotarat sa ma iubesti.
nu mai aveam nimic sa-ti dau. te cicatrizasei, in mine..
mai devreme sau mai tarziu, toate iubirile se ingroapa, nu-i asa?
implinite sau nu, isi coboara genunchiul in praf.
timpul castiga mereu.
le usuca pe toate.
te privesc de dincolo de geam.
semeni cu un barbat pe care l-am iubit tare mult, candva.
un barbat care m-a durut mult..
un barbat care m-a iubit prea tarziu.. prea tarziu
da.
semeni cu cineva.
dar nu vreau sa stiu
cine esti.
.. doar eu si luna..
nu mi-e nici bine..
stau pur si simplu, dincolo de fereastra si te privesc.
uneori impartim acelasi studio; atat de rar, insa, incat nu ma obisnuiesc sa te vad.
nu stiu daca starea mea poarta vreo eticheta, daca se spala la 30 de grade, cu detergent special.. nu stiu.
e o privire aproape goala, ca si cum as regasi un contur vag familiar.
ai ramas un barbat frumos desi timpul a sapat adanc.. a sapat pe fetele noastre si in noi. si intre noi.
te privesc.. si parca nici nostalgia nu-si mai face loc.
m-am impietrit?
nu mi-e nicicum
nu mi-e niciunde
stiu ca a durut plecarea mea; atunci, cand iti adunasei toata forta sufletului tau, sa poti sa fii, sa vrei, sa crezi, sa iti asumi..
stiu ca era deja prea tarziu cand te-ai hotarat sa ma iubesti.
nu mai aveam nimic sa-ti dau. te cicatrizasei, in mine..
mai devreme sau mai tarziu, toate iubirile se ingroapa, nu-i asa?
implinite sau nu, isi coboara genunchiul in praf.
timpul castiga mereu.
le usuca pe toate.
te privesc de dincolo de geam.
semeni cu un barbat pe care l-am iubit tare mult, candva.
un barbat care m-a durut mult..
un barbat care m-a iubit prea tarziu.. prea tarziu
da.
semeni cu cineva.
dar nu vreau sa stiu
cine esti.
.. doar eu si luna..
joi, 2 iunie 2011
stare de final
this was just another fight..
aproape un an şi jumătate am fost hărţuită.
căutată prin toate cotloanele realităţilor - virtuală şi nu doar - şi bombardată cu cereri şi plângeri.
am primit mesaje - stive - pe toate conturile, de mail, de messanger, pe toate forumurile pe care activez, pe conturile foto ale prietenilor mei si pe toate reţelele de socializare pe care sunt inscrisă.
şi - credeţi-mă, sunt multe.
nu am să îmi pun poalele în cap în mod public. îl priveşte numai pe el daca vrea să exploateze penibilul pâna dincolo de limitele umane.
am făcut - în vremea asta - tot ce e omeneşte posibil. l-am înţeles că suferă, am zbierat, am tăcut, am înjurat, am ignorat, am apelat la prieteni comuni, i-am povestit iubitei lui, am înjurat şi mai mult, am ignorat din nou.
singurele lucruri pe care nu le-am făcut au fost: 1. să îi dau o cască în dinţi (şi asta o spun cu o urmă de regret) şi 2. să îi fac plângere penală.
m-am încărcat într-un an şi jumătate cu mai multă scârbă, furie şi dezamăgire decât am adunat o viaţă întreagă. şi nu e normal. îmbătrânesc şi mă urâţesc sufleteşte, fiindcă aleg să văd mizeria şi nu seninul.
fiecare este liber să îşi aleagă iadul.
eu am hotărât de cu noaptea trecută că am strâns prea mulţi întunerici.
aşa că şterg tot. toate mesajele, sms-urile care imi sufoca acum inboxul telefonului. toate PM-urile mizerabile, toate comentariile de pe acest blog şi de aiurea. mesaje pe care am vrut sa le pastrez, ca să fiu sigură că .. dar nu. chiar nu îmi mai pasă.
sterg cu buretele întreaga existenţă. şi voi continua să şterg fiecare sms - fiindca sigur se va găsi un "prieten" care să livreze noul număr de telefon.
şi nu îmi doresc decât să mă înseninez într-atât încât atunci când viaţa îl va aduce înaintea mea, să nu îi fut mama de batăie pe care o merită.
pentru că nu mai vreau oameni urâţi.
pentru că viaţa mea valoreaza mai mult decât atât.
pentru că eu merit mai mult decât atât.
aproape un an şi jumătate am fost hărţuită.
căutată prin toate cotloanele realităţilor - virtuală şi nu doar - şi bombardată cu cereri şi plângeri.
am primit mesaje - stive - pe toate conturile, de mail, de messanger, pe toate forumurile pe care activez, pe conturile foto ale prietenilor mei si pe toate reţelele de socializare pe care sunt inscrisă.
şi - credeţi-mă, sunt multe.
nu am să îmi pun poalele în cap în mod public. îl priveşte numai pe el daca vrea să exploateze penibilul pâna dincolo de limitele umane.
am făcut - în vremea asta - tot ce e omeneşte posibil. l-am înţeles că suferă, am zbierat, am tăcut, am înjurat, am ignorat, am apelat la prieteni comuni, i-am povestit iubitei lui, am înjurat şi mai mult, am ignorat din nou.
singurele lucruri pe care nu le-am făcut au fost: 1. să îi dau o cască în dinţi (şi asta o spun cu o urmă de regret) şi 2. să îi fac plângere penală.
m-am încărcat într-un an şi jumătate cu mai multă scârbă, furie şi dezamăgire decât am adunat o viaţă întreagă. şi nu e normal. îmbătrânesc şi mă urâţesc sufleteşte, fiindcă aleg să văd mizeria şi nu seninul.
fiecare este liber să îşi aleagă iadul.
eu am hotărât de cu noaptea trecută că am strâns prea mulţi întunerici.
aşa că şterg tot. toate mesajele, sms-urile care imi sufoca acum inboxul telefonului. toate PM-urile mizerabile, toate comentariile de pe acest blog şi de aiurea. mesaje pe care am vrut sa le pastrez, ca să fiu sigură că .. dar nu. chiar nu îmi mai pasă.
sterg cu buretele întreaga existenţă. şi voi continua să şterg fiecare sms - fiindca sigur se va găsi un "prieten" care să livreze noul număr de telefon.
şi nu îmi doresc decât să mă înseninez într-atât încât atunci când viaţa îl va aduce înaintea mea, să nu îi fut mama de batăie pe care o merită.
pentru că nu mai vreau oameni urâţi.
pentru că viaţa mea valoreaza mai mult decât atât.
pentru că eu merit mai mult decât atât.
miercuri, 1 iunie 2011
stare de muzici şi noapte
gata. le-am încheiat pe toate. m-am întins până aproape de miezul nopţii; tot felul de mărunţişuri cronofage.. de care nu îmi pasă. dar de care mă ocup aşa, inerţial.
drumul mă cheamă.
asta simt. întruna. că aş urca în şa şi as merge la nesfârşit. "to the middle of nowhere", cum spune ea. da. aş merge două vieţi. aş merge pana in mijlocul lui nicăieri. îl şi văd. nicăieri-ul ideal. O "Dobroge" a sufletului. o nesfârşire aridă. uscată.prăfuită. să opresc în sfârşit motorul. să cobor din şa. să ma ghemuiesc la umbra Ei şi să adorm.
ce prostii spun..
drumul mă cheamă. sunt dependentă de asfalt şi de cărări.
mă rog; un om ceva mai conectat la realitate ar spune doar că fug de mine.
ceea ce e perfect adevărat.
dar ce importanţă mai are cum se cheamă fuga aceasta?! sunt cele câteva luni de linişte. când oamenii aproape se pot înţelege cu mine. când găsesc resurse de lumină.
deşi ştiu că devine tot mai dificil. îmi las urmele unghiilor prin tot soiul de suflete.. oameni fără identitate. carne de tun.
şi ştiu că nu va mai dura mult.
noaptea mă aşteaptă.
un oraş spălat de furtună.
mă pregătesc.
în geam, geaca albă, de piele, îmi redesenează forma. ascund în mănuşă sclipirea de pe inelarul stâng. şi-i spun promisiunii vechi să tacă.
sunt gata.
sunt gata?
zâmbesc şi fac cerului cu ochiul. e între noi o discuţie prea lungă. un razboi înverşunat şi, uneori, o mângâiere.
plec.
eram cu tine, mi-erai tot
deşi spuneam că nu mai pot.
e motorul rece şi mă încăpăţânez să merg regulamentar. vreau să fiu "safe". macar pentru câteva minute. încerc uneori, asta. să fiu cuminte. să îmi pese. de mine. de toate promisiunile care mă aşteaptă, mă aşteaptă, mă aşteaptă...
pe o linie de tramvai udă simt, o fractiune de secundă, cum îmi alunecă roata faţă. stomacul mi se strange şi rasuflarea se opreşte. roata recapătă aderenţa şi mă reechiibrez natural.
gandurile imi umbla aiurea.
te-am iubit cu dracii toţi..
la o florărie de colţ de stradă, doi băieţi zbiară ca maimuţele. sunt oprită la semafor şi simt cu aerul mi se cimentează pe trahee. e o ameţeală în toate.
şi urlai ca un dement
când spuneam că-mi eşti absent
mâna se roteşte până la capăt. aud oftatul motorului cand schimb consecutiv treptele de viteză.
fără suflet, fără zâmbet.
înainte e podul. o poveste lungă, cu gard şi parapet. şi nu vreau să mă opresc..
o curbă.. inchid palma stângă pe un unghi al rezervorului şi ea ştie.
poate singura care ştie fără cuvinte. poate singura care crede fără cuvinte.
poate singura care mă iubeşte aşa cum sunt.
poate singura care mă ştie aşa cum sunt. fără măşti. doar cu spasme.
aerul se strecoară greu prin stalactitele de ciment.
limuzina neagră mă depăşeşte destul de încet. o observ cu coada ochiului, dar îi ignor pasagerii. nu mai văd de mult "conţinutul" maşinilor.
e un "nu-mi pasă" atât de intens..
aş vrea să respir. şi să dorm.
aş vrea să adorm, ca într-o poveste.
la doi metri de mine, limuzina virează brusc dreapta.
să mor puţin..
drumul mă cheamă.
asta simt. întruna. că aş urca în şa şi as merge la nesfârşit. "to the middle of nowhere", cum spune ea. da. aş merge două vieţi. aş merge pana in mijlocul lui nicăieri. îl şi văd. nicăieri-ul ideal. O "Dobroge" a sufletului. o nesfârşire aridă. uscată.prăfuită. să opresc în sfârşit motorul. să cobor din şa. să ma ghemuiesc la umbra Ei şi să adorm.
ce prostii spun..
drumul mă cheamă. sunt dependentă de asfalt şi de cărări.
mă rog; un om ceva mai conectat la realitate ar spune doar că fug de mine.
ceea ce e perfect adevărat.
dar ce importanţă mai are cum se cheamă fuga aceasta?! sunt cele câteva luni de linişte. când oamenii aproape se pot înţelege cu mine. când găsesc resurse de lumină.
deşi ştiu că devine tot mai dificil. îmi las urmele unghiilor prin tot soiul de suflete.. oameni fără identitate. carne de tun.
şi ştiu că nu va mai dura mult.
noaptea mă aşteaptă.
un oraş spălat de furtună.
mă pregătesc.
în geam, geaca albă, de piele, îmi redesenează forma. ascund în mănuşă sclipirea de pe inelarul stâng. şi-i spun promisiunii vechi să tacă.
sunt gata.
sunt gata?
zâmbesc şi fac cerului cu ochiul. e între noi o discuţie prea lungă. un razboi înverşunat şi, uneori, o mângâiere.
plec.
eram cu tine, mi-erai tot
deşi spuneam că nu mai pot.
e motorul rece şi mă încăpăţânez să merg regulamentar. vreau să fiu "safe". macar pentru câteva minute. încerc uneori, asta. să fiu cuminte. să îmi pese. de mine. de toate promisiunile care mă aşteaptă, mă aşteaptă, mă aşteaptă...
pe o linie de tramvai udă simt, o fractiune de secundă, cum îmi alunecă roata faţă. stomacul mi se strange şi rasuflarea se opreşte. roata recapătă aderenţa şi mă reechiibrez natural.
gandurile imi umbla aiurea.
te-am iubit cu dracii toţi..
la o florărie de colţ de stradă, doi băieţi zbiară ca maimuţele. sunt oprită la semafor şi simt cu aerul mi se cimentează pe trahee. e o ameţeală în toate.
şi urlai ca un dement
când spuneam că-mi eşti absent
mâna se roteşte până la capăt. aud oftatul motorului cand schimb consecutiv treptele de viteză.
fără suflet, fără zâmbet.
înainte e podul. o poveste lungă, cu gard şi parapet. şi nu vreau să mă opresc..
o curbă.. inchid palma stângă pe un unghi al rezervorului şi ea ştie.
poate singura care ştie fără cuvinte. poate singura care crede fără cuvinte.
poate singura care mă iubeşte aşa cum sunt.
poate singura care mă ştie aşa cum sunt. fără măşti. doar cu spasme.
aerul se strecoară greu prin stalactitele de ciment.
limuzina neagră mă depăşeşte destul de încet. o observ cu coada ochiului, dar îi ignor pasagerii. nu mai văd de mult "conţinutul" maşinilor.
e un "nu-mi pasă" atât de intens..
aş vrea să respir. şi să dorm.
aş vrea să adorm, ca într-o poveste.
la doi metri de mine, limuzina virează brusc dreapta.
să mor puţin..
Abonați-vă la:
Postări (Atom)