SlowRide, Safe Ride

Nu ştiu să îmi imaginez viaţa fără motocicletă.
Este atât de mult parte din mine, din visele mele, din felul în care îmi planific evadări, vacanţe şi poveşti, încât aş putea să jur că am şi eu partea mea de şuruburi şi şaibe.

Poate tocmai de aceea, că viaţa mea se împarte între drumuri şi istorii, între hărţi şi fotografii, mi se pare esenţial să ajung întreagă înapoi acasă.
Doar aşa o pot lua de la capăt.
Mereu de la capăt.

Slowride este un proiect serios, curajos şi un pic idealist în care ne-am vârât până peste cap, trei fete cucuiete.. şi unde primim pe oricine îşi doreşte să ajute la schimbare.
La schimbarea mentalităţii, a prejudecăţilor, a obişnuinţelor.

Vă aştept acolo, să învăţăm unii de la ceilalţi şi - mai ales - unii despre ceilalţi.
Dar să nu credeţi că veţi găsi poveşti despre "nenorociţii-de-conservari" şi "zmeii-zmeilor-de-motociclişti-minune".. sau invers.
Sper să depăşim - împreună - prejudecăţile şi etichetările.



Ne găsiţi aici:
http://www.slowride.ro/
si aici
https://www.facebook.com/slowrideromania







p.s. Răducule, în tot ce facem te păstrăm aproape.
nu te-am uitat

altfel de rămas bun

- Alină, uite-o pe mamaie. Nu-i zici nimic?
- Eu îi zic, dar ea tot nu-mi răspunde.

 Pe pat, hainele pregătite pentru pomană încearcă să-mi reconstituie bunica. Mă sprijin de marginea patului şi caut cu fruntea mâna uscată care-mi mângâia tristeţea.
 În genunchi, acum ca şi atunci.

 "Nu mai plânge".. fiecare cuvânt era un efort. Şi-n pragul morţii, ţi-era grijă de suferinţa mea egoistă de a nu te pierde.

 Ti-ai adunat spasmele într-un murmur. Şi eu nu puteam pricepe ce-mi zici. Câtă durere să fi fost când m-ai întrebat, pentru a doua oară, răspicat, "cât staţi".
 "Cât vrei, mamaie. Cât vrei stăm".
 Şi ştiam că mint.
 Şi ştiai că mint.

 Ai plâns şi dumneata când am ieşit pe uşă. Mi-ai însoţit umbra cu privirea. 
Şi mi-am urât toată viaţa atunci.
 Iar dumneata cred că mi-ai iertat-o pe toată.

 Mama îmi cuprinde umărul ars de soare: "nu e bine să plângi azi. se zice că-i plângi pe pomană. azi nu. mâine ai voie. du-te în grădină şi pune floarea pe care ai adus-o".

 Şi-am săpat în pământ.
 Şi mi-au trecut lacrimile.

 Dar acum am voie.
 Răsucesc în rană fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare tăcere din ultimile zile.
 Mi-e dor de dumneata.

 .. cu mâinile mă ierţi, pe creştet ..

despre un fel de secret

Mă priveşte fix. Îşi adânceşte ochii în ai mei.
De sub tâmpla stângă, coboară un caleidoscop violaceu abia vizibil între şuviţele dese ale bretonului.
Se apropie până când îi simt răsuflarea. O văd neclar, ca prin abur. Mă cercetează atent. Fiecare por, fiecare linie, fiecare urmă.
Niciun muşchi nu-i tresare, pe faţă. E rece. Aproape profesională.
Îşi ia avânt şi face un pas în spate.
Ridică foaia pe care o ţine în mâna stangă.
Mângâie din ochi cuvintele.
Oftează adânc. Tremurat. Atât de amar, încât tot sufletul mi se adună într-un fel de lacrimă.

- Sunt frumoasă.

Cuvintele se strecoară prin încăpere, temătoare să nu atingă nimic. Să nu deranjeze nicio cută, niciun fir de praf.

- Merit să fiu fericită!

Hârtia tremură între degetele vineţii. Mă fixează tăios.
Tac. Ce pot eu să îi spun?
Î-aş întinde un colţ de batistă... o mângâiere.

- Merit mai mult!

Vocea îi tună. Frazele cutremură aerul. Curbează timpul într-un zid de apărare.
Continuă să repete furibundă aceeşi propoziţie. Sacadat, sufocat, până când sensul se pierde.

Epuizată împătureşte la loc bucata de hârtie şi o ascunde în buzunar.
Înflăcărarea s-a pierdut.. disipată în staticitatea lucrurilor din jur.
Se întoarce încet şi îşi târăşte umbra spre uşa de la bucătărie.

Rămân să întorc imaginea mereu aceleiaşi camere lipsite de strălucire în care am văzut atâtea orori.

despre taceri

Şi tu taci, tu taci!?

Mi-au urlat dintr-o dată, în cap, cuvintele acestea. Peste imaginile pe care le arhivez, peste muzica pe care o ascult (Anouk, acum), peste subiectele emisiunii de astazi. Peste tacerea ta, preocupata şi, poate, oarecum bosumflată. Peste frig, peste dezamăgiri, peste mirosul de KFC din toată redacţia.
"Tu taci?!" - şi mintea mi se sparge în revoltă . Aud pumnul care loveşte masa. Simt pieptul umflat, patetic, pătruns, iritat, convins, exaltat.

Sunt fragmente de stări fără identitate. Fără legătură.
De unde ştiu eu cuvintele astea?!

Îmi urmează în cap versurile Alinei Manole: "tu taci şi mă priveşti frumos... şi tăcerea cade pe jos". Dar e prea dulce povestea Alinei.

Mă întorc la indignarea mea înflăcărată. Unde îţi sunt rădăcinile?.. Şi caut în adâncurile minţii mele.
Şi sapă şi Văru' Google, alături de mine.. Suntem doi, cu lăpeţile adânc înfipte în memorie, în linkuri, în cuvinte...


"Tu auzi ce vorbeşte omul ăsta? Vorbeşte de moarte. Şi tu taci, tu taci!
Spune un cuvânt, vorbeşte, deschide gura. Ori eşti şi tu ca el, un sinucigaş cu demnitate.
Nu ştiam că trăiesc în casă cu doi muribunzi. Nu ştiam că sunt aici singurul om viu. Dar eu sunt vie, domnii mei, vie, mă auziţi? Vie şi pentru voi. Vie cât trei, vie cât treizeci.
Dacă vi s-a terminat viaţa, vă dau eu că am destulă."


Cât am iubit monolgul ăsta! Cu ce aprinsă patimă juram credintă vieţii. Trăirii!

"Viaţa asta n-o dau din mână – că alta nu ştiu bine dacă mai găsesc."

Ce bine îmi face să-mi amintesc, uneori...


textul a fost preluat de aici: http://petraspriceag.wordpress.com/tag/teatru/

Iar celor un pic mai mult curioşi, le fac o invitaţie.

"Fiindcă eu vreau să trăiesc!"

Vrei să fii donator? Mai gândeşte-te!

"Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii", aşa zice o vorbă românească şi tare bine zice.

În sătucul ăsta numit România sau, cel puţin, în sătucul numit Bucureşti, facerea de bine e futere de mamă. Dacă vrei să faci ceva bun, fii pregătit. Statul, autorităţile, funcţionarii... totul se răsuceşte din mijloc blocându-ţi calea, terciuindu-ţi nervii, scuipându-ţi în ochi. Să-ţi fie ruşine golanule, ce-i aia "lucru bun", "civilizat", "uman"?!

Vrei să donezi sânge? Nuuu, nu vrei!
Vrei să donezi sânge?! Bineeee, vei regreta!
O să avem noi grijă de tine, dacă te mănâncă în cur să fii cetăţean responsabil!

Vrei să donezi sânge? Cauta tot ce s-a scris vreodata despre asta. Pe internet, acum, repede, pana nu se ratifica ACTA.
Sau sună-i pe nenorociţi, dar nu garantez că informaţiile vor fi complete. O variantă la care autoarea acestui text nu s-a gândit, ar fi să sunaţi vreo 4 zile consecutiv. Încrucişaţi cele 4 opinii obţinute şi poate, POATE ştiţi tot ce e nevoie.


Pe site-ul Institutul Nationa de Transfuzie nu gasiti nimic, în afara de adresele centrelor si numerele de telefon aferente.
Bune şi astea. Revenim la punctul anterior: sunaţi-i pe nenorociţi şi cereţi-le toate informaţiile. Poate aşa se naşte în mintea lor dorinţa de comunicare.

Un alt site cu informatii privind donarea de sange este http://www.doneazasange.ro/. Aici nu pot să înjur prea tare, fiindcă nu cred că pagina de web este finanţată de autorităţile sătucului pe care îl locuim.
Oricum, găsiţi aici mai multe informaţii decât în spaţiul oficial.

NICĂIERI, pe toate paginile privind donarea de sânge, nu scrie că nu poţi trece prin aceasta procedură dacă ai suferit o intervenţie chirurgicală în ultimele 3 luni. NICĂIERI nu scrie că nu ai voie să fi trecut prin intervenţii stomatologice.
(Raţionamentul medicilor: intervenţia chirugicală, anestezia stomatologică, comportă un oarecare risc de contractare a Hepatitei C, care nu poate fi depistată în mai puţin de 3 luni. Este o măsură de siguranţă pentru pacientul primitor). NICAIERI nu e menţionat numărul de zile care trebuie să fi trecut de la ultima menstruaţie.

Nu pot pricepe de ce astfel de condiţionări sunt aşa un secret. Mie mi-a luat 2 ore de aşteptat, ca să plec linistită din centrul de transfuzii, fără să fi donat.

Dar mai am până acolo.
Întâi a trebuit să facem fişa. Corect? Coreeect.
Apoi, urma să trec de examinarea medicală, ca să pot ajunge la scopul vizitei. Despre durată, să nu vorbim.

Am tocit dalele de ciment din holul Institutului de Hematologie, plimbându-mă înainte şi înapoi, urmărind cum zăpada adunată din nămeţii de afară, se infiltra, încet-încet, în ţesătura ghetelor şi, ulterior, în ciorapi.
Am completat ceva fişă, anonimă. Informaţiile de acolo ar fi constituit criterii de eligilitate, însă doar în ochii medicului examinator: tu, un pulete de rând, nu aveai cum ştii dacă te "admite" sau "respinge", în funcţie de răspunsurile alese. Nu rămânea decât să aştepţi. 2 ore în cazul meu.
(genul cretin de moment în viaţă în care regreţi că spui adevărul..)

Cu emoţie mă gândesc şi la madamele doctori şi asistente; considerând că iarna grea şi lipsurile materiale ne-au adus în situaţia nefericită de a ne vinde sângele ne tratau implicit ca pe nişte câini cerşetori.
Una din vacile alea autiste îşi va lua un dos de palma într-o zi...

Să ne înţelegem: nu aştept să-mi cânte nimeni osanale şi nici să-mi pupe careva tălpile (chiar şi aşa, îngheţate cum sunt ele), doar pentru că încerc să duc la capăt un gest civic. Dar mi-aş dori să fi întâlnit puţin respect pentru timpul nostru, al proştilor care venim să ne lasam juma de litru de sânge acolo. Că tot se plâng că nu au donatori.

Dacă vrei să donezi sânge (să fii erou, să salvezi vieţi, cum scrie pe afişele alea motivaţionale), gândeşte-te de două ori. Ia-ţi o zi liberă de la serviciu, dă-le nemernicilor 13 telefoane în care să verifici toate criteriile pe care trebuie să le întruneşti, fă-ţi trei cruci, fereşte-te de pisica neagră şi poate, POATE, reuşeşti şi tu să faci un lucru bun.


Nu vreau să fiu înţeleasă greşit. Nu vreau să tai elanul nimănui.
Dimpotrivă.
Îmi doresc să treceţi pragul Centrelor de Hematologie. Dar informaţi-vă, cu forţa.
Fiindcă acolo nimeni nu e interesat de timpul vostru.

de foame

am visat-o. două drumuri scurte în care - spre deosebire de obişnuintele mele - nu purtam protecţiile de genunchi.
(in paranteză fie pus: nu ştiu ce mesaj trunchiat şi-a dorit inconştientul meu să-mi şoptească. îmi pasă tot mai puţin. îi doresc creierului meu "adânc" să înveţe odată a vorbi aceeaşi limbă cu mine.)

mi-e dor de ea. intens, acut, absolut.
de fricile inevitabile de la începutul fiecărui sezon, când după ce ai visat necontenit fiecare gest, o vezi şi ai impresia că iei totul de la capăt.
şi practic asta faci. şi asta te ţine în viaţă.
de problemele ei, de traficul încins, de şoferii pe care îi injur creativ zilnic, zilnic, zilnic.. de problemele mele care dispar între două semafoare fiindcă viaţa mea are brusc alt rost.

mi-e foame de ea. uman, erotic, transcedental.
de mine atunci când sunt cu ea. PE ea. de cealaltă femeie, ridicată din hibernare. cu ochi care ard. cu palme ce ard.

mi-e pofta de ea. trufaş, umil, statornic.
de drumurile toate. de gropi. de alte înjurături. de tirul care trece pe lângă mine şi îmi taie răsuflarea. fiindcă suntem amândouă atât de mici, dar iată, iată cât de departe am ajuns.
de siguranţele sărite şi de siguranţele de rezervă. de releul meu de semnalizare inconfundabil. de fiecare alimentare şi de fiecare înlocuire a lichidului de frână. de omida mea verde care dansează pe contact.
de asfaltul întins dinainte. de ace de păr, de ghem în stomac. de praf. de transpiraţie, de frig.
de cerul meu. norii mei. harta mea. viaţa mea.

de extazele pe care numai eu le ştiu... şi toţi cei ca mine.

**
port pe glezna stângă un petec din accidentul de acum doi ani.
eroarea de la Cernavodă nu-şi mai are oglindă decât în amintirile mele.
mai păstrez urmele greşelii de pe Shipka doar pe echipament. dar am învins curbele.

port fotografia ei pe un colţ de tablou, la vedere, iar pe-a lui am am agăţat-o la brelocul de la chei; mereu pe drum, cum am promis.
pe amandoi, pe toţi ceilalţi, îi port în suflet.

**
pentru ca iarna să doară mai puţin, ascund din vreme semnele.
nu mai am la vedere decât casca veche, acum de pasager. un print după un instantaneu din altă era. o fotografie cu o prietenă draga, de la o plimbare cu peripeţii.
dar fierb în mine toate gândurile. toate spaimele. toate poftele.

mi-e dor de ea

ca, ca c'est la folie!

de inceput

mnup. nu este un blog despre jurăminte de început de an, bune să îţi faci din ele perdele după care să-ţi ascunzi trecutul.

daca ai ceva de jurat, de promis, de hotărât, dacă ai ceva de început sau de sfârşit nu îţi trebuie niciun prag de an. pur şi simplu îţi duci viaţa mai departe.
aşa cum se aşează, aşa cum o croieşti.

chiar.. anul ăsta l-am început fără dorinţe. fără nevoi conturate în speranţe sau fără rugi cu degete încleştate, plângând după vreun analgezic care să îmi adoarmă spasmele.
poate era şi vremea, după toţi anii care m-au trecut.

anul ăsta l-am început uşor. firesc. ca şi cum aşa ar trebui să fie..

poate că abia învăţ viaţa, cine ştie.


....

am inceput sa scriu, cu nervii brambura.
de un sfert de ora nu ascult decat asta.
i don't care.
i don't care.


şi nu, pasionaţilor de drame de tabloid care suneţi, nu am subtile dedicaţii speciale.

e doar o stare de spirit. aşa, ca de prima zi de emisie. ca de toate oalele ţinute în echilibru pe creştetul meu. ca de toate răbdările şi de toate ieşirile nervoase.
ca de toate frustrările.

ca de toate discuţiile de care n-am timp.
ca de toţi oamenii pe care nu mă pot baza.

you try to brake me
you want to brake me, bit by bit
that's just part of it

o stare de margine de colaps, ca şi cum aş fi fost vândută la felie, cândva.
demult.

cineva a uitat un cuţit pe birou.

o sa plec acasă.