miercuri, 22 august 2012

de miercuri

Ditamai stacana de cafea, abureste pe birou. Ar trebui să scriu, să lucrez. Dar nimic nu se leagă.
O păcătoasă de migrenă îmi întunecă judecata, de vreo două zile. Încă nu m-am putut obişnui cu durerile. Vegetez cu ochii în tavan, incapabilă să adorm, incapabilă să citesc, incapabilă să exist de-adevăratelea.
Pe la amiaza celei de-a doua zile m-am învârtoşat. Am pus de cafea şi m-am decis să mă rup de capul meu. Dacă el nu are chef să trăiască, ei bine eu am.
Regret teribil că am renunţat la obiceiul de a fuma atunci când scriu. Simt că mi-ar fi fost de folos mişcarea asta toxică dar repetitivă ca un metronom.

Să lucrez deci.
Să răscolesc gânduri şi stări. Să revad zugrăveli şi pomi. Să ascund speranţe, n-am vreme de ele, nu acum, acum când toate trebuie aliniate, puse la spalat, revazute.
Să scutur de praf senzaţii aruncate aiurea. Să sortez. Să aleg tot ce nu-mi trebuie şi să le ascund bine, din sucitul meu obicei de a păstra tot.
Să lucrez deci.