o noapte cu insomnie
un film copilaresc
o poezie de-o frumusete deopotriva brutala si delicata.
As-tu déjà aimé, pour la beauté du geste?
As-tu déjà croqué, la pomme à pleine dents?
Pour la saveur du fruit, sa douceur et son zeste?
T'es-tu perdu souvent?
Oui j'ai déjà aimé, pour la beauté du geste
Mais la pomme était dure, je m'y suis cassé les dents
Ces passions immatures, ces amours indigestes
M'ont écoeuré souvent
Les amours qui durent, font les amants exsangues
Et leurs baisers trop mûrs, vous pourrissent la langue
Les amours passagères, ont de futiles fievres
Et leurs baisers trop verts, nous écorchent les lèvres
Car à vouloir s'aimer pour la beauté du geste,
Le ver dans la pomme, nous glisse entre les dents
Il nous ronge le coeur, le cerveau et le reste
Nous vide lentement...
Mais lorsque on ose aimer, pour la beauté du geste
Ce ver dans la pomme, qui glisse entre les dents
Nous embaume le coeur, le cerveau et nous laisse
Son parfum au dedans...
Les amours passagères, font les futiles efforts
Leurs caresses éphémères, nous fatigues le corps
Les amours qui durent, font les amants moins beaux
Leurs caresses à l'usure, ont raison de nos peaux...
sursa aici
marți, 2 octombrie 2012
marți, 25 septembrie 2012
Anxietăţi de noapte
Uneori, plec la drum cu un tremur imens în suflet.
Îmi simt carnea amorțită și gleznele moi. Și-un plâns răscolitor îmi dă târcoale. M-aș așeza pe bordură. Aş îmbrăţişa roata faţă. Aş strânge-o strâns, strâns, să-i plesnească etrierul. Şi-aş plânge-o de parcă ar ascunde în spatele discului tot sensul meu şi acolo, sub praful de sub aripă, ar sta vreun blestem de vrăjitoare rea.
Îmi fermentează spaimele în suflet. Anxietăţi putrede care nu-şi găsesc locul se învârt neobosit prin minţile mele. Bezna, asfaltul liber, gropile ascunse. Ceaţa. Frigul toamnei. Tremurul de-afară şi tremurul din lăuntru.
Inseparabile.
Groaza unui ultim drum.
Sau nici măcar.
Groaza pur şi simplu. Semiparalizia gândurilor.
Fiecare semafor roşu mă obligă la eforturi supraomeneşti de a ţine motorul pe picioare.
Articulaţiile gumate dau să mă trădeze în fiecare clipă.
Frica implacabilă.
Frica absolută.
Groza.
Drumul.
Nesfârşitul drum.
..no matter what i do,
i can't change what happened..
Îmi simt carnea amorțită și gleznele moi. Și-un plâns răscolitor îmi dă târcoale. M-aș așeza pe bordură. Aş îmbrăţişa roata faţă. Aş strânge-o strâns, strâns, să-i plesnească etrierul. Şi-aş plânge-o de parcă ar ascunde în spatele discului tot sensul meu şi acolo, sub praful de sub aripă, ar sta vreun blestem de vrăjitoare rea.
Îmi fermentează spaimele în suflet. Anxietăţi putrede care nu-şi găsesc locul se învârt neobosit prin minţile mele. Bezna, asfaltul liber, gropile ascunse. Ceaţa. Frigul toamnei. Tremurul de-afară şi tremurul din lăuntru.
Inseparabile.
Groaza unui ultim drum.
Sau nici măcar.
Groaza pur şi simplu. Semiparalizia gândurilor.
Fiecare semafor roşu mă obligă la eforturi supraomeneşti de a ţine motorul pe picioare.
Articulaţiile gumate dau să mă trădeze în fiecare clipă.
Frica implacabilă.
Frica absolută.
Groza.
Drumul.
Nesfârşitul drum.
..no matter what i do,
i can't change what happened..
miercuri, 22 august 2012
de miercuri
Ditamai stacana de cafea, abureste pe birou. Ar trebui să scriu, să lucrez. Dar nimic nu se leagă.
O păcătoasă de migrenă îmi întunecă judecata, de vreo două zile. Încă nu m-am putut obişnui cu durerile. Vegetez cu ochii în tavan, incapabilă să adorm, incapabilă să citesc, incapabilă să exist de-adevăratelea.
Pe la amiaza celei de-a doua zile m-am învârtoşat. Am pus de cafea şi m-am decis să mă rup de capul meu. Dacă el nu are chef să trăiască, ei bine eu am.
Regret teribil că am renunţat la obiceiul de a fuma atunci când scriu. Simt că mi-ar fi fost de folos mişcarea asta toxică dar repetitivă ca un metronom.
Să lucrez deci.
Să răscolesc gânduri şi stări. Să revad zugrăveli şi pomi. Să ascund speranţe, n-am vreme de ele, nu acum, acum când toate trebuie aliniate, puse la spalat, revazute.
Să scutur de praf senzaţii aruncate aiurea. Să sortez. Să aleg tot ce nu-mi trebuie şi să le ascund bine, din sucitul meu obicei de a păstra tot.
Să lucrez deci.
O păcătoasă de migrenă îmi întunecă judecata, de vreo două zile. Încă nu m-am putut obişnui cu durerile. Vegetez cu ochii în tavan, incapabilă să adorm, incapabilă să citesc, incapabilă să exist de-adevăratelea.
Pe la amiaza celei de-a doua zile m-am învârtoşat. Am pus de cafea şi m-am decis să mă rup de capul meu. Dacă el nu are chef să trăiască, ei bine eu am.
Regret teribil că am renunţat la obiceiul de a fuma atunci când scriu. Simt că mi-ar fi fost de folos mişcarea asta toxică dar repetitivă ca un metronom.
Să lucrez deci.
Să răscolesc gânduri şi stări. Să revad zugrăveli şi pomi. Să ascund speranţe, n-am vreme de ele, nu acum, acum când toate trebuie aliniate, puse la spalat, revazute.
Să scutur de praf senzaţii aruncate aiurea. Să sortez. Să aleg tot ce nu-mi trebuie şi să le ascund bine, din sucitul meu obicei de a păstra tot.
Să lucrez deci.
sâmbătă, 30 iunie 2012
scrisoare către Tatiana
Mă gândesc la tine tot mai des, Tatiana. La degetele tale lungi, cu unghii roşii, în care tremura spasmodică ţigara. La părul tau blond şi paloarea bolnăvicioasă a feţei. La panica pe care o citeam în tine, pe care o aruncai prin toţi porii, în toate direcţiile.
La mâna mea pe umărul tău vinovat, când ţi-am spus să stai liniştită.
Soţul tău, Tatiana, a avut neobrăzarea să-mi spună că motocicletele sunt periculoase.
E ironic. Conduc în continuare motocicleta. Fără rezerve, cu pasiune, cu dor, cu aceeaşi iubire de la început.
Lucrurile normale mi-au devenit, însă, dificile.
Plătesc scump pentru plimbările lungi, pentru pantofii cu toc, pentru banalul stat în picioare.
La fiecare pas durerea îmi sfărâmă glezna stângă.
Mă gândesc des la tine, Tatiana.
La botul maşinii tale ivindu-se brutal în faţa mea.
La forţa care m-a smuls din şa.
La pocnetul scurt, implacabil.
La mâna mea pe umărul tău vinovat, când ţi-am spus să stai liniştită.
Soţul tău, Tatiana, a avut neobrăzarea să-mi spună că motocicletele sunt periculoase.
E ironic. Conduc în continuare motocicleta. Fără rezerve, cu pasiune, cu dor, cu aceeaşi iubire de la început.
Lucrurile normale mi-au devenit, însă, dificile.
Plătesc scump pentru plimbările lungi, pentru pantofii cu toc, pentru banalul stat în picioare.
La fiecare pas durerea îmi sfărâmă glezna stângă.
Mă gândesc des la tine, Tatiana.
La botul maşinii tale ivindu-se brutal în faţa mea.
La forţa care m-a smuls din şa.
La pocnetul scurt, implacabil.
vineri, 29 iunie 2012
pentru fiecare
Pentru ca a batut de un an, de cand te-ai dus spre alte curbe, Radule.
Pentru ca au trecut doi de cand Mada a plecat si ea spre o alta lume.
Pentru toti.
Pentru noi.
Odata, acum cativa ani, tatal unuia de-ai nostri care acum nu mai este printre noi, tatal unui inger, cu un 24 pe parbriz si in inima, ne-a definit asa:
“Mi-a vorbit atat de mult despre voi
Dar ca sa zic adevarul, nu-l ascultam de cele mai multe ori.
Insa el fiind istet, a vrut sa-i cunosc pe fiecare dintre acesti baieti buni de imbratisat ca pe proprii mei fii:
Imbracati in combinezoanele lor de piele
Cu castile lor stralucitoare
Toti niste duri adevarati
Oameni care pe strada nu-si coboara niciodata privirea in pamant.
Dar incercati sa le ridicati vizierele acela negre, de martieni,
Si veti gasi ochii splendizi, curati, umflati de lacrimile adevarate in care te poti cufunda si ajunge pana in
adancurile sufletului lor, ca sa il vedeti cat este de inocent.
Incercati sa le scoateti si combinezoanele, si veti gasi inauntru niste copii mari,
Indragostiti de viata,
De weekenduri cu fripturi si carnati,
Dar care au totusi inca atata nevoie de un tata si de o mama care sa ii tina de mana cand soarta incepe a juca dur.
Se zice ca, de cate ori ne suim in saua cailor nostri, impreuna cu noi se urca si ingeri si diavoli.
E adevarat.
Reprezinta acel dualism care face acest mod de viata atat de dens in emotii incat uneori inima insasi vrea sa iasa din piept ca sa alerge si sa urle.
Diavoli, care trag de gaz in maniera atat de violenta si irationala incat valul de adrenalina ajunge direct in creier fara nici un ocol, lasand in urma un freamat pentru lungi, interminabile minute.
Si ingeri, care poarta cu ei amintirea si vocea celor care nu mai sunt cu noi, poarta sentimentele noastre, fricile si experientele construite pe oasele noastre rupte.
Da, e adevarat.
In moto se moare.
Se intampla.
I se poate intampla oricarui dintre noi sa isi faca rau, foarte rau.
Dar cata viata se transforma in amintiri frumoase, in clipe eterne, in rasete atata de puternice incat fac sa straluceasca soarele pana si intr-o zi ploioasa si friguroasa de noiembrie.
Vorbiti cu oricare dintre noi, si rugati-l sa va povesteasca o tura, o anecdota (o patanie), o curba si pierdeti-va in privirea aceea care incepe sa scanteieze, in rasetele si surasul care spontan intind liniile fetei si destind fruntea…
Vorbiti cu oricare dintre noi si intrebati-l, ce s-ar alege de el daca dintr-o data i s-ar cere sa renunte la aceasta pasiune?, si pregatiti-va sa auziti urletul tacerii, si sa vedeti privirea aceea de copil devenind privirea marinarului constrans sa traiasca pe mal, cu marea dinaintea sa, sau a unui pilot ce priveste cerul, ancorat de pamant…
In moto se moare
E adevarat,
Dar nu exista mod mai bun de a trai timpul ce ne-a fost daruit.
Si daca inca nu ati reusit sa intelegeti, eh, lasati-o balta, nu veti intelege niciodata.
…Dar daca maine, mergand la mare cu familia voastra corecto-automobilistica, s-ar intampla sa va ajunga din urma unul dintre noi si l-ati vedea pe fiul vostru smucindu-se in scaun si salutand dand din maini ca un nebun veti renunta sa il intelegeti pana si pe el? El, care in inconstienta sa vede in noi acea scanteie pe care voi nu ati fost in stare sa o zariti…
Si daca veti vedea motociclistul raspunzand la salut, ei, nu e nimic de mirare, sa stiti, intre ingerii pe pamant se saluta intotdeauna dar cel ce si-a pierdut aripile nu isi mai aduce aminte.
Motociclisti, acesti stranii, minunati oameni, fericiti.”
Traducerea: Ina Popa
Pentru ca au trecut doi de cand Mada a plecat si ea spre o alta lume.
Pentru toti.
Pentru noi.
“Mi-a vorbit atat de mult despre voi
Dar ca sa zic adevarul, nu-l ascultam de cele mai multe ori.
Insa el fiind istet, a vrut sa-i cunosc pe fiecare dintre acesti baieti buni de imbratisat ca pe proprii mei fii:
Imbracati in combinezoanele lor de piele
Cu castile lor stralucitoare
Toti niste duri adevarati
Oameni care pe strada nu-si coboara niciodata privirea in pamant.
Dar incercati sa le ridicati vizierele acela negre, de martieni,
Si veti gasi ochii splendizi, curati, umflati de lacrimile adevarate in care te poti cufunda si ajunge pana in
adancurile sufletului lor, ca sa il vedeti cat este de inocent.
Incercati sa le scoateti si combinezoanele, si veti gasi inauntru niste copii mari,
Indragostiti de viata,
De weekenduri cu fripturi si carnati,
Dar care au totusi inca atata nevoie de un tata si de o mama care sa ii tina de mana cand soarta incepe a juca dur.
Se zice ca, de cate ori ne suim in saua cailor nostri, impreuna cu noi se urca si ingeri si diavoli.
E adevarat.
Reprezinta acel dualism care face acest mod de viata atat de dens in emotii incat uneori inima insasi vrea sa iasa din piept ca sa alerge si sa urle.
Diavoli, care trag de gaz in maniera atat de violenta si irationala incat valul de adrenalina ajunge direct in creier fara nici un ocol, lasand in urma un freamat pentru lungi, interminabile minute.
Si ingeri, care poarta cu ei amintirea si vocea celor care nu mai sunt cu noi, poarta sentimentele noastre, fricile si experientele construite pe oasele noastre rupte.
Da, e adevarat.
In moto se moare.
Se intampla.
I se poate intampla oricarui dintre noi sa isi faca rau, foarte rau.
Dar cata viata se transforma in amintiri frumoase, in clipe eterne, in rasete atata de puternice incat fac sa straluceasca soarele pana si intr-o zi ploioasa si friguroasa de noiembrie.
Vorbiti cu oricare dintre noi, si rugati-l sa va povesteasca o tura, o anecdota (o patanie), o curba si pierdeti-va in privirea aceea care incepe sa scanteieze, in rasetele si surasul care spontan intind liniile fetei si destind fruntea…
Vorbiti cu oricare dintre noi si intrebati-l, ce s-ar alege de el daca dintr-o data i s-ar cere sa renunte la aceasta pasiune?, si pregatiti-va sa auziti urletul tacerii, si sa vedeti privirea aceea de copil devenind privirea marinarului constrans sa traiasca pe mal, cu marea dinaintea sa, sau a unui pilot ce priveste cerul, ancorat de pamant…
In moto se moare
E adevarat,
Dar nu exista mod mai bun de a trai timpul ce ne-a fost daruit.
Si daca inca nu ati reusit sa intelegeti, eh, lasati-o balta, nu veti intelege niciodata.
…Dar daca maine, mergand la mare cu familia voastra corecto-automobilistica, s-ar intampla sa va ajunga din urma unul dintre noi si l-ati vedea pe fiul vostru smucindu-se in scaun si salutand dand din maini ca un nebun veti renunta sa il intelegeti pana si pe el? El, care in inconstienta sa vede in noi acea scanteie pe care voi nu ati fost in stare sa o zariti…
Si daca veti vedea motociclistul raspunzand la salut, ei, nu e nimic de mirare, sa stiti, intre ingerii pe pamant se saluta intotdeauna dar cel ce si-a pierdut aripile nu isi mai aduce aminte.
Motociclisti, acesti stranii, minunati oameni, fericiti.”
Traducerea: Ina Popa
luni, 18 iunie 2012
de cap
Îmi vine să vomit de durere.
Şi, dacă aş şti că prin cine ştie ce terapie mistică, jetul de spumă alb-gălbuie ar putea duce cu sine bormaşina aia nenorocită care-mi străpunge arcada pentru a ieşi din nou la lumină, când prin tâmpla stângă, când prin osul parietal... ah, dacă aş bănui vreo minimă conexiune n-aş pregeta o clipă să-mi gâdil omuşorul cu vârful unghiei.
Blestemat beteşug şi blestemate calmante pe care le iau cu pumnul, aiurea, cu furie, cu răzbunare, ducă-se dracului toate, odată, astăzi!!!
M-am obişnuit cu durerile. Nu mă mai surprind nici nervii pe care mi-i mestec uneori, odată cu mâncarea prea rece ori prea fierbinte. Nici secera care-mi taie încheieturile gumate, ligamente slăbite în timp şi tendoane aţoase şi reci. Ori maţele răzbunătoare, făcându-mi-se nod şi sfâşiindu-mă dinăuntru spre afară.
Aaaah!
M-am obişnuit să nu mă mai mir, cu atât mai puţin să mă sperii.
Dar chinurile astea care nu ţin niciodată mai puţin de două zile, suferinţele care mă smulg din priza timpului meu, care îmi răvăşesc gândurile. Accente acute care mă epuizează. Clipă după clipă după clipă, în care nu mă pot ridica din mine.
Durerile care mă orbesc mereu de ochiul stâng, încăpăţânarea de a privi înainte. Îndoirea durerii.
Înfrângerea.
Închid ochii, mă iau în braţe
şi mă legăn.
O să treacă.
luni, 4 iunie 2012
Ce pot face doua maini dibace?
Nu stiu. Intreb. Ce pot face?
Am un comutator de incalzire prins pe ghidon. Prinderea, o chestie circulara, s-a dizolvat.
Singura ea, sa zicem.
Intrebarea este: isi imagineaza cineva o solutie de prins mizeria de comutator, astfel incat sa nu mai stea asigurata in soricelul ala alb? Ca mi se intoarce stomacul pe dos de cate ori il vad!
Gabi, nu ma injura. N-a fost vina mea!
Am un comutator de incalzire prins pe ghidon. Prinderea, o chestie circulara, s-a dizolvat.
Singura ea, sa zicem.
Intrebarea este: isi imagineaza cineva o solutie de prins mizeria de comutator, astfel incat sa nu mai stea asigurata in soricelul ala alb? Ca mi se intoarce stomacul pe dos de cate ori il vad!
Gabi, nu ma injura. N-a fost vina mea!
aici, jos, unde am pus io sagetica, se vede de unde ar fi trebuit sa se continue prinderea si unde s-a savarsit ruptura.
any idea?!
anyone?
multumesc.
marți, 29 mai 2012
B-998-MCA sau interpretarea modernă a propoziţiei "amice, eşti idiot!"
Se dă un motociclist. El rulează (aparent iritant) cu un vag regulamentar 60-65 km/h
Se dă o străduţă laterala care intră sub un unghi ascuţit în Bd. 1 mai.
Se dă un Hyundai Santa Fe, bleu-marin, condus de un adult iresponsabil, cu creier Adidas. [(c)Bendeac]
Adultul conducător de tanc intră în intersecţie, ca pe tarlaua moştenită de la activistu' de ta-su (asta ca să nu fabulez despre activiţăţile mumă-sii). Asigurarea este pentru proşti.
Dovadă că prostu de motociclist frânează violent. Asta după ce îi ies ochii dincolo de vizieră fiindcă l-a văzut de blambec, dar nu îşi putea imagina că idiotul chiar îi va sări în faţă, 'tu-i gura mă-sii de cod rutier, condus preventiv başca respect în trafic.
Motociclistul trece pe banda a doua, îl depăşeşte pe gherţoi şi turează scurt motorul. Pe post de claxon, de înjurătură rapidă, luaţi-o cum vreţi. El n-a luat-o în niciun fel.
500 metri mai târziu, cercopitecu' posesor de trening şi Santa Fe, trece milimetric pe lângă motociclist, şi îi taie faţa. ca să intre în benzinărie.
Oprind la rându-i', extraterestrul pe două roţi merge în benzinărie după cercopitec.
Schimbul de replici, după câteva tentative de evitare a dialogului. Probabil că nu şi-a văzut interlocutorul din pricina bananelor.
- Chiar nu aveaţi loc de mine?
- Chiar nu aveaţi loc?
- Ce vrei mă, se infoaie Adibas?
- Vreau să ştiu dacă nu aveaţi loc de mine.
- Păi dacă mergi pe mijlocul benzii!
Mi se învârt ochii ca la jocuri mecanice.
- Pentru ca am dreptul să merg pe mijlocul străzii.
- Hai, mă, lasă-mă.
Cercopitecul urcă în maşină de unde îi mai citesc jucându-i pe buze ceva referiri la propriul organ genital.
Mă întreb dacă să îi rup oglinda.
Mi se pare că nu merit să mă cobor la asta.
Mi se pare, totuşi, ca el merită.
Mă întorc pe călcâie şi plec.
Amice, sincer, eşti idiot!
În rolul motociclistului - o femeie de un metru şi-o prăjitură.
în rolul cercopitecului - un cercopitec supradimensionat, pe la 1,90m.
în rolul tancului - un Hyundai Santa Fe, B-998-MCA
Se dă o străduţă laterala care intră sub un unghi ascuţit în Bd. 1 mai.
Se dă un Hyundai Santa Fe, bleu-marin, condus de un adult iresponsabil, cu creier Adidas. [(c)Bendeac]
Adultul conducător de tanc intră în intersecţie, ca pe tarlaua moştenită de la activistu' de ta-su (asta ca să nu fabulez despre activiţăţile mumă-sii). Asigurarea este pentru proşti.
Dovadă că prostu de motociclist frânează violent. Asta după ce îi ies ochii dincolo de vizieră fiindcă l-a văzut de blambec, dar nu îşi putea imagina că idiotul chiar îi va sări în faţă, 'tu-i gura mă-sii de cod rutier, condus preventiv başca respect în trafic.
Motociclistul trece pe banda a doua, îl depăşeşte pe gherţoi şi turează scurt motorul. Pe post de claxon, de înjurătură rapidă, luaţi-o cum vreţi. El n-a luat-o în niciun fel.
500 metri mai târziu, cercopitecu' posesor de trening şi Santa Fe, trece milimetric pe lângă motociclist, şi îi taie faţa. ca să intre în benzinărie.
Oprind la rându-i', extraterestrul pe două roţi merge în benzinărie după cercopitec.
Schimbul de replici, după câteva tentative de evitare a dialogului. Probabil că nu şi-a văzut interlocutorul din pricina bananelor.
- Chiar nu aveaţi loc de mine?
- Chiar nu aveaţi loc?
- Ce vrei mă, se infoaie Adibas?
- Vreau să ştiu dacă nu aveaţi loc de mine.
- Păi dacă mergi pe mijlocul benzii!
Mi se învârt ochii ca la jocuri mecanice.
- Pentru ca am dreptul să merg pe mijlocul străzii.
- Hai, mă, lasă-mă.
Cercopitecul urcă în maşină de unde îi mai citesc jucându-i pe buze ceva referiri la propriul organ genital.
Mă întreb dacă să îi rup oglinda.
Mi se pare că nu merit să mă cobor la asta.
Mi se pare, totuşi, ca el merită.
Mă întorc pe călcâie şi plec.
Amice, sincer, eşti idiot!
În rolul motociclistului - o femeie de un metru şi-o prăjitură.
în rolul cercopitecului - un cercopitec supradimensionat, pe la 1,90m.
în rolul tancului - un Hyundai Santa Fe, B-998-MCA
marți, 15 mai 2012
SlowRide, Safe Ride
Nu ştiu să îmi imaginez viaţa fără motocicletă.
Este atât de mult parte din mine, din visele mele, din felul în care îmi planific evadări, vacanţe şi poveşti, încât aş putea să jur că am şi eu partea mea de şuruburi şi şaibe.
Poate tocmai de aceea, că viaţa mea se împarte între drumuri şi istorii, între hărţi şi fotografii, mi se pare esenţial să ajung întreagă înapoi acasă.
Doar aşa o pot lua de la capăt.
Mereu de la capăt.
Slowride este un proiect serios, curajos şi un pic idealist în care ne-am vârât până peste cap, trei fete cucuiete.. şi unde primim pe oricine îşi doreşte să ajute la schimbare.
La schimbarea mentalităţii, a prejudecăţilor, a obişnuinţelor.
Vă aştept acolo, să învăţăm unii de la ceilalţi şi - mai ales - unii despre ceilalţi.
Dar să nu credeţi că veţi găsi poveşti despre "nenorociţii-de-conservari" şi "zmeii-zmeilor-de-motociclişti-minune".. sau invers.
Sper să depăşim - împreună - prejudecăţile şi etichetările.
Ne găsiţi aici:
http://www.slowride.ro/
si aici
https://www.facebook.com/slowrideromania
p.s. Răducule, în tot ce facem te păstrăm aproape.
nu te-am uitat
Este atât de mult parte din mine, din visele mele, din felul în care îmi planific evadări, vacanţe şi poveşti, încât aş putea să jur că am şi eu partea mea de şuruburi şi şaibe.
Poate tocmai de aceea, că viaţa mea se împarte între drumuri şi istorii, între hărţi şi fotografii, mi se pare esenţial să ajung întreagă înapoi acasă.
Doar aşa o pot lua de la capăt.
Mereu de la capăt.
Slowride este un proiect serios, curajos şi un pic idealist în care ne-am vârât până peste cap, trei fete cucuiete.. şi unde primim pe oricine îşi doreşte să ajute la schimbare.
La schimbarea mentalităţii, a prejudecăţilor, a obişnuinţelor.
Vă aştept acolo, să învăţăm unii de la ceilalţi şi - mai ales - unii despre ceilalţi.
Dar să nu credeţi că veţi găsi poveşti despre "nenorociţii-de-conservari" şi "zmeii-zmeilor-de-motociclişti-minune".. sau invers.
Sper să depăşim - împreună - prejudecăţile şi etichetările.
Ne găsiţi aici:
http://www.slowride.ro/
si aici
https://www.facebook.com/slowrideromania
p.s. Răducule, în tot ce facem te păstrăm aproape.
nu te-am uitat
luni, 14 mai 2012
altfel de rămas bun
- Alină, uite-o pe mamaie. Nu-i zici nimic?
- Eu îi zic, dar ea tot nu-mi răspunde.
Pe pat, hainele pregătite pentru pomană încearcă să-mi reconstituie bunica. Mă sprijin de marginea patului şi caut cu fruntea mâna uscată care-mi mângâia tristeţea.
În genunchi, acum ca şi atunci.
"Nu mai plânge".. fiecare cuvânt era un efort. Şi-n pragul morţii, ţi-era grijă de suferinţa mea egoistă de a nu te pierde.
Ti-ai adunat spasmele într-un murmur. Şi eu nu puteam pricepe ce-mi zici. Câtă durere să fi fost când m-ai întrebat, pentru a doua oară, răspicat, "cât staţi".
"Cât vrei, mamaie. Cât vrei stăm".
Şi ştiam că mint.
Şi ştiai că mint.
Ai plâns şi dumneata când am ieşit pe uşă. Mi-ai însoţit umbra cu privirea.
Şi mi-am urât toată viaţa atunci.
Iar dumneata cred că mi-ai iertat-o pe toată.
Mama îmi cuprinde umărul ars de soare: "nu e bine să plângi azi. se zice că-i plângi pe pomană. azi nu. mâine ai voie. du-te în grădină şi pune floarea pe care ai adus-o".
Şi-am săpat în pământ.
Şi mi-au trecut lacrimile.
Dar acum am voie.
Răsucesc în rană fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare tăcere din ultimile zile.
Mi-e dor de dumneata.
.. cu mâinile mă ierţi, pe creştet ..
- Eu îi zic, dar ea tot nu-mi răspunde.
Pe pat, hainele pregătite pentru pomană încearcă să-mi reconstituie bunica. Mă sprijin de marginea patului şi caut cu fruntea mâna uscată care-mi mângâia tristeţea.
În genunchi, acum ca şi atunci.
"Nu mai plânge".. fiecare cuvânt era un efort. Şi-n pragul morţii, ţi-era grijă de suferinţa mea egoistă de a nu te pierde.
Ti-ai adunat spasmele într-un murmur. Şi eu nu puteam pricepe ce-mi zici. Câtă durere să fi fost când m-ai întrebat, pentru a doua oară, răspicat, "cât staţi".
"Cât vrei, mamaie. Cât vrei stăm".
Şi ştiam că mint.
Şi ştiai că mint.
Ai plâns şi dumneata când am ieşit pe uşă. Mi-ai însoţit umbra cu privirea.
Şi mi-am urât toată viaţa atunci.
Iar dumneata cred că mi-ai iertat-o pe toată.
Mama îmi cuprinde umărul ars de soare: "nu e bine să plângi azi. se zice că-i plângi pe pomană. azi nu. mâine ai voie. du-te în grădină şi pune floarea pe care ai adus-o".
Şi-am săpat în pământ.
Şi mi-au trecut lacrimile.
Dar acum am voie.
Răsucesc în rană fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare tăcere din ultimile zile.
Mi-e dor de dumneata.
.. cu mâinile mă ierţi, pe creştet ..
miercuri, 18 aprilie 2012
despre un fel de secret
Mă priveşte fix. Îşi adânceşte ochii în ai mei.
De sub tâmpla stângă, coboară un caleidoscop violaceu abia vizibil între şuviţele dese ale bretonului.
Se apropie până când îi simt răsuflarea. O văd neclar, ca prin abur. Mă cercetează atent. Fiecare por, fiecare linie, fiecare urmă.
Niciun muşchi nu-i tresare, pe faţă. E rece. Aproape profesională.
Îşi ia avânt şi face un pas în spate.
Ridică foaia pe care o ţine în mâna stangă.
Mângâie din ochi cuvintele.
Oftează adânc. Tremurat. Atât de amar, încât tot sufletul mi se adună într-un fel de lacrimă.
- Sunt frumoasă.
Cuvintele se strecoară prin încăpere, temătoare să nu atingă nimic. Să nu deranjeze nicio cută, niciun fir de praf.
- Merit să fiu fericită!
Hârtia tremură între degetele vineţii. Mă fixează tăios.
Tac. Ce pot eu să îi spun?
Î-aş întinde un colţ de batistă... o mângâiere.
- Merit mai mult!
Vocea îi tună. Frazele cutremură aerul. Curbează timpul într-un zid de apărare.
Continuă să repete furibundă aceeşi propoziţie. Sacadat, sufocat, până când sensul se pierde.
Epuizată împătureşte la loc bucata de hârtie şi o ascunde în buzunar.
Înflăcărarea s-a pierdut.. disipată în staticitatea lucrurilor din jur.
Se întoarce încet şi îşi târăşte umbra spre uşa de la bucătărie.
Rămân să întorc imaginea mereu aceleiaşi camere lipsite de strălucire în care am văzut atâtea orori.
luni, 26 martie 2012
despre taceri
Şi tu taci, tu taci!?
Mi-au urlat dintr-o dată, în cap, cuvintele acestea. Peste imaginile pe care le arhivez, peste muzica pe care o ascult (Anouk, acum), peste subiectele emisiunii de astazi. Peste tacerea ta, preocupata şi, poate, oarecum bosumflată. Peste frig, peste dezamăgiri, peste mirosul de KFC din toată redacţia.
"Tu taci?!" - şi mintea mi se sparge în revoltă . Aud pumnul care loveşte masa. Simt pieptul umflat, patetic, pătruns, iritat, convins, exaltat.
Sunt fragmente de stări fără identitate. Fără legătură.
De unde ştiu eu cuvintele astea?!
Îmi urmează în cap versurile Alinei Manole: "tu taci şi mă priveşti frumos... şi tăcerea cade pe jos". Dar e prea dulce povestea Alinei.
Mă întorc la indignarea mea înflăcărată. Unde îţi sunt rădăcinile?.. Şi caut în adâncurile minţii mele.
Şi sapă şi Văru' Google, alături de mine.. Suntem doi, cu lăpeţile adânc înfipte în memorie, în linkuri, în cuvinte...
"Tu auzi ce vorbeşte omul ăsta? Vorbeşte de moarte. Şi tu taci, tu taci!
Spune un cuvânt, vorbeşte, deschide gura. Ori eşti şi tu ca el, un sinucigaş cu demnitate.
Nu ştiam că trăiesc în casă cu doi muribunzi. Nu ştiam că sunt aici singurul om viu. Dar eu sunt vie, domnii mei, vie, mă auziţi? Vie şi pentru voi. Vie cât trei, vie cât treizeci.
Dacă vi s-a terminat viaţa, vă dau eu că am destulă."
Cât am iubit monolgul ăsta! Cu ce aprinsă patimă juram credintă vieţii. Trăirii!
"Viaţa asta n-o dau din mână – că alta nu ştiu bine dacă mai găsesc."
Ce bine îmi face să-mi amintesc, uneori...
textul a fost preluat de aici: http://petraspriceag.wordpress.com/tag/teatru/
Iar celor un pic mai mult curioşi, le fac o invitaţie.
"Fiindcă eu vreau să trăiesc!"
Mi-au urlat dintr-o dată, în cap, cuvintele acestea. Peste imaginile pe care le arhivez, peste muzica pe care o ascult (Anouk, acum), peste subiectele emisiunii de astazi. Peste tacerea ta, preocupata şi, poate, oarecum bosumflată. Peste frig, peste dezamăgiri, peste mirosul de KFC din toată redacţia.
"Tu taci?!" - şi mintea mi se sparge în revoltă . Aud pumnul care loveşte masa. Simt pieptul umflat, patetic, pătruns, iritat, convins, exaltat.
Sunt fragmente de stări fără identitate. Fără legătură.
De unde ştiu eu cuvintele astea?!
Îmi urmează în cap versurile Alinei Manole: "tu taci şi mă priveşti frumos... şi tăcerea cade pe jos". Dar e prea dulce povestea Alinei.
Mă întorc la indignarea mea înflăcărată. Unde îţi sunt rădăcinile?.. Şi caut în adâncurile minţii mele.
Şi sapă şi Văru' Google, alături de mine.. Suntem doi, cu lăpeţile adânc înfipte în memorie, în linkuri, în cuvinte...
"Tu auzi ce vorbeşte omul ăsta? Vorbeşte de moarte. Şi tu taci, tu taci!
Spune un cuvânt, vorbeşte, deschide gura. Ori eşti şi tu ca el, un sinucigaş cu demnitate.
Nu ştiam că trăiesc în casă cu doi muribunzi. Nu ştiam că sunt aici singurul om viu. Dar eu sunt vie, domnii mei, vie, mă auziţi? Vie şi pentru voi. Vie cât trei, vie cât treizeci.
Dacă vi s-a terminat viaţa, vă dau eu că am destulă."
Cât am iubit monolgul ăsta! Cu ce aprinsă patimă juram credintă vieţii. Trăirii!
"Viaţa asta n-o dau din mână – că alta nu ştiu bine dacă mai găsesc."
Ce bine îmi face să-mi amintesc, uneori...
textul a fost preluat de aici: http://petraspriceag.wordpress.com/tag/teatru/
Iar celor un pic mai mult curioşi, le fac o invitaţie.
"Fiindcă eu vreau să trăiesc!"
luni, 13 februarie 2012
Vrei să fii donator? Mai gândeşte-te!
"Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii", aşa zice o vorbă românească şi tare bine zice.
În sătucul ăsta numit România sau, cel puţin, în sătucul numit Bucureşti, facerea de bine e futere de mamă. Dacă vrei să faci ceva bun, fii pregătit. Statul, autorităţile, funcţionarii... totul se răsuceşte din mijloc blocându-ţi calea, terciuindu-ţi nervii, scuipându-ţi în ochi. Să-ţi fie ruşine golanule, ce-i aia "lucru bun", "civilizat", "uman"?!
Vrei să donezi sânge? Nuuu, nu vrei!
Vrei să donezi sânge?! Bineeee, vei regreta!
O să avem noi grijă de tine, dacă te mănâncă în cur să fii cetăţean responsabil!
Vrei să donezi sânge? Cauta tot ce s-a scris vreodata despre asta. Pe internet, acum, repede, pana nu se ratifica ACTA.
Sau sună-i pe nenorociţi, dar nu garantez că informaţiile vor fi complete. O variantă la care autoarea acestui text nu s-a gândit, ar fi să sunaţi vreo 4 zile consecutiv. Încrucişaţi cele 4 opinii obţinute şi poate, POATE ştiţi tot ce e nevoie.
Pe site-ul Institutul Nationa de Transfuzie nu gasiti nimic, în afara de adresele centrelor si numerele de telefon aferente.
Bune şi astea. Revenim la punctul anterior: sunaţi-i pe nenorociţi şi cereţi-le toate informaţiile. Poate aşa se naşte în mintea lor dorinţa de comunicare.
Un alt site cu informatii privind donarea de sange este http://www.doneazasange.ro/. Aici nu pot să înjur prea tare, fiindcă nu cred că pagina de web este finanţată de autorităţile sătucului pe care îl locuim.
Oricum, găsiţi aici mai multe informaţii decât în spaţiul oficial.
NICĂIERI, pe toate paginile privind donarea de sânge, nu scrie că nu poţi trece prin aceasta procedură dacă ai suferit o intervenţie chirurgicală în ultimele 3 luni. NICĂIERI nu scrie că nu ai voie să fi trecut prin intervenţii stomatologice.
(Raţionamentul medicilor: intervenţia chirugicală, anestezia stomatologică, comportă un oarecare risc de contractare a Hepatitei C, care nu poate fi depistată în mai puţin de 3 luni. Este o măsură de siguranţă pentru pacientul primitor). NICAIERI nu e menţionat numărul de zile care trebuie să fi trecut de la ultima menstruaţie.
Nu pot pricepe de ce astfel de condiţionări sunt aşa un secret. Mie mi-a luat 2 ore de aşteptat, ca să plec linistită din centrul de transfuzii, fără să fi donat.
Dar mai am până acolo.
Întâi a trebuit să facem fişa. Corect? Coreeect.
Apoi, urma să trec de examinarea medicală, ca să pot ajunge la scopul vizitei. Despre durată, să nu vorbim.
Am tocit dalele de ciment din holul Institutului de Hematologie, plimbându-mă înainte şi înapoi, urmărind cum zăpada adunată din nămeţii de afară, se infiltra, încet-încet, în ţesătura ghetelor şi, ulterior, în ciorapi.
Am completat ceva fişă, anonimă. Informaţiile de acolo ar fi constituit criterii de eligilitate, însă doar în ochii medicului examinator: tu, un pulete de rând, nu aveai cum ştii dacă te "admite" sau "respinge", în funcţie de răspunsurile alese. Nu rămânea decât să aştepţi. 2 ore în cazul meu.
(genul cretin de moment în viaţă în care regreţi că spui adevărul..)
Cu emoţie mă gândesc şi la madamele doctori şi asistente; considerând că iarna grea şi lipsurile materiale ne-au adus în situaţia nefericită de a ne vinde sângele ne tratau implicit ca pe nişte câini cerşetori.
Una din vacile alea autiste îşi va lua un dos de palma într-o zi...
Să ne înţelegem: nu aştept să-mi cânte nimeni osanale şi nici să-mi pupe careva tălpile (chiar şi aşa, îngheţate cum sunt ele), doar pentru că încerc să duc la capăt un gest civic. Dar mi-aş dori să fi întâlnit puţin respect pentru timpul nostru, al proştilor care venim să ne lasam juma de litru de sânge acolo. Că tot se plâng că nu au donatori.
Dacă vrei să donezi sânge (să fii erou, să salvezi vieţi, cum scrie pe afişele alea motivaţionale), gândeşte-te de două ori. Ia-ţi o zi liberă de la serviciu, dă-le nemernicilor 13 telefoane în care să verifici toate criteriile pe care trebuie să le întruneşti, fă-ţi trei cruci, fereşte-te de pisica neagră şi poate, POATE, reuşeşti şi tu să faci un lucru bun.
Nu vreau să fiu înţeleasă greşit. Nu vreau să tai elanul nimănui.
Dimpotrivă.
Îmi doresc să treceţi pragul Centrelor de Hematologie. Dar informaţi-vă, cu forţa.
Fiindcă acolo nimeni nu e interesat de timpul vostru.
În sătucul ăsta numit România sau, cel puţin, în sătucul numit Bucureşti, facerea de bine e futere de mamă. Dacă vrei să faci ceva bun, fii pregătit. Statul, autorităţile, funcţionarii... totul se răsuceşte din mijloc blocându-ţi calea, terciuindu-ţi nervii, scuipându-ţi în ochi. Să-ţi fie ruşine golanule, ce-i aia "lucru bun", "civilizat", "uman"?!
Vrei să donezi sânge? Nuuu, nu vrei!
Vrei să donezi sânge?! Bineeee, vei regreta!
O să avem noi grijă de tine, dacă te mănâncă în cur să fii cetăţean responsabil!
Vrei să donezi sânge? Cauta tot ce s-a scris vreodata despre asta. Pe internet, acum, repede, pana nu se ratifica ACTA.
Sau sună-i pe nenorociţi, dar nu garantez că informaţiile vor fi complete. O variantă la care autoarea acestui text nu s-a gândit, ar fi să sunaţi vreo 4 zile consecutiv. Încrucişaţi cele 4 opinii obţinute şi poate, POATE ştiţi tot ce e nevoie.
Pe site-ul Institutul Nationa de Transfuzie nu gasiti nimic, în afara de adresele centrelor si numerele de telefon aferente.
Bune şi astea. Revenim la punctul anterior: sunaţi-i pe nenorociţi şi cereţi-le toate informaţiile. Poate aşa se naşte în mintea lor dorinţa de comunicare.
Un alt site cu informatii privind donarea de sange este http://www.doneazasange.ro/. Aici nu pot să înjur prea tare, fiindcă nu cred că pagina de web este finanţată de autorităţile sătucului pe care îl locuim.
Oricum, găsiţi aici mai multe informaţii decât în spaţiul oficial.
NICĂIERI, pe toate paginile privind donarea de sânge, nu scrie că nu poţi trece prin aceasta procedură dacă ai suferit o intervenţie chirurgicală în ultimele 3 luni. NICĂIERI nu scrie că nu ai voie să fi trecut prin intervenţii stomatologice.
(Raţionamentul medicilor: intervenţia chirugicală, anestezia stomatologică, comportă un oarecare risc de contractare a Hepatitei C, care nu poate fi depistată în mai puţin de 3 luni. Este o măsură de siguranţă pentru pacientul primitor). NICAIERI nu e menţionat numărul de zile care trebuie să fi trecut de la ultima menstruaţie.
Nu pot pricepe de ce astfel de condiţionări sunt aşa un secret. Mie mi-a luat 2 ore de aşteptat, ca să plec linistită din centrul de transfuzii, fără să fi donat.
Dar mai am până acolo.
Întâi a trebuit să facem fişa. Corect? Coreeect.
Apoi, urma să trec de examinarea medicală, ca să pot ajunge la scopul vizitei. Despre durată, să nu vorbim.
Am tocit dalele de ciment din holul Institutului de Hematologie, plimbându-mă înainte şi înapoi, urmărind cum zăpada adunată din nămeţii de afară, se infiltra, încet-încet, în ţesătura ghetelor şi, ulterior, în ciorapi.
Am completat ceva fişă, anonimă. Informaţiile de acolo ar fi constituit criterii de eligilitate, însă doar în ochii medicului examinator: tu, un pulete de rând, nu aveai cum ştii dacă te "admite" sau "respinge", în funcţie de răspunsurile alese. Nu rămânea decât să aştepţi. 2 ore în cazul meu.
(genul cretin de moment în viaţă în care regreţi că spui adevărul..)
Cu emoţie mă gândesc şi la madamele doctori şi asistente; considerând că iarna grea şi lipsurile materiale ne-au adus în situaţia nefericită de a ne vinde sângele ne tratau implicit ca pe nişte câini cerşetori.
Una din vacile alea autiste îşi va lua un dos de palma într-o zi...
Să ne înţelegem: nu aştept să-mi cânte nimeni osanale şi nici să-mi pupe careva tălpile (chiar şi aşa, îngheţate cum sunt ele), doar pentru că încerc să duc la capăt un gest civic. Dar mi-aş dori să fi întâlnit puţin respect pentru timpul nostru, al proştilor care venim să ne lasam juma de litru de sânge acolo. Că tot se plâng că nu au donatori.
Dacă vrei să donezi sânge (să fii erou, să salvezi vieţi, cum scrie pe afişele alea motivaţionale), gândeşte-te de două ori. Ia-ţi o zi liberă de la serviciu, dă-le nemernicilor 13 telefoane în care să verifici toate criteriile pe care trebuie să le întruneşti, fă-ţi trei cruci, fereşte-te de pisica neagră şi poate, POATE, reuşeşti şi tu să faci un lucru bun.
Nu vreau să fiu înţeleasă greşit. Nu vreau să tai elanul nimănui.
Dimpotrivă.
Îmi doresc să treceţi pragul Centrelor de Hematologie. Dar informaţi-vă, cu forţa.
Fiindcă acolo nimeni nu e interesat de timpul vostru.
duminică, 5 februarie 2012
de foame
am visat-o. două drumuri scurte în care - spre deosebire de obişnuintele mele - nu purtam protecţiile de genunchi.
(in paranteză fie pus: nu ştiu ce mesaj trunchiat şi-a dorit inconştientul meu să-mi şoptească. îmi pasă tot mai puţin. îi doresc creierului meu "adânc" să înveţe odată a vorbi aceeaşi limbă cu mine.)
mi-e dor de ea. intens, acut, absolut.
de fricile inevitabile de la începutul fiecărui sezon, când după ce ai visat necontenit fiecare gest, o vezi şi ai impresia că iei totul de la capăt.
şi practic asta faci. şi asta te ţine în viaţă.
de problemele ei, de traficul încins, de şoferii pe care îi injur creativ zilnic, zilnic, zilnic.. de problemele mele care dispar între două semafoare fiindcă viaţa mea are brusc alt rost.
mi-e foame de ea. uman, erotic, transcedental.
de mine atunci când sunt cu ea. PE ea. de cealaltă femeie, ridicată din hibernare. cu ochi care ard. cu palme ce ard.
mi-e pofta de ea. trufaş, umil, statornic.
de drumurile toate. de gropi. de alte înjurături. de tirul care trece pe lângă mine şi îmi taie răsuflarea. fiindcă suntem amândouă atât de mici, dar iată, iată cât de departe am ajuns.
de siguranţele sărite şi de siguranţele de rezervă. de releul meu de semnalizare inconfundabil. de fiecare alimentare şi de fiecare înlocuire a lichidului de frână. de omida mea verde care dansează pe contact.
de asfaltul întins dinainte. de ace de păr, de ghem în stomac. de praf. de transpiraţie, de frig.
de cerul meu. norii mei. harta mea. viaţa mea.
de extazele pe care numai eu le ştiu... şi toţi cei ca mine.
**
port pe glezna stângă un petec din accidentul de acum doi ani.
eroarea de la Cernavodă nu-şi mai are oglindă decât în amintirile mele.
mai păstrez urmele greşelii de pe Shipka doar pe echipament. dar am învins curbele.
port fotografia ei pe un colţ de tablou, la vedere, iar pe-a lui am am agăţat-o la brelocul de la chei; mereu pe drum, cum am promis.
pe amandoi, pe toţi ceilalţi, îi port în suflet.
**
pentru ca iarna să doară mai puţin, ascund din vreme semnele.
nu mai am la vedere decât casca veche, acum de pasager. un print după un instantaneu din altă era. o fotografie cu o prietenă draga, de la o plimbare cu peripeţii.
dar fierb în mine toate gândurile. toate spaimele. toate poftele.
mi-e dor de ea
ca, ca c'est la folie!
(in paranteză fie pus: nu ştiu ce mesaj trunchiat şi-a dorit inconştientul meu să-mi şoptească. îmi pasă tot mai puţin. îi doresc creierului meu "adânc" să înveţe odată a vorbi aceeaşi limbă cu mine.)
mi-e dor de ea. intens, acut, absolut.
de fricile inevitabile de la începutul fiecărui sezon, când după ce ai visat necontenit fiecare gest, o vezi şi ai impresia că iei totul de la capăt.
şi practic asta faci. şi asta te ţine în viaţă.
de problemele ei, de traficul încins, de şoferii pe care îi injur creativ zilnic, zilnic, zilnic.. de problemele mele care dispar între două semafoare fiindcă viaţa mea are brusc alt rost.
mi-e foame de ea. uman, erotic, transcedental.
de mine atunci când sunt cu ea. PE ea. de cealaltă femeie, ridicată din hibernare. cu ochi care ard. cu palme ce ard.
mi-e pofta de ea. trufaş, umil, statornic.
de drumurile toate. de gropi. de alte înjurături. de tirul care trece pe lângă mine şi îmi taie răsuflarea. fiindcă suntem amândouă atât de mici, dar iată, iată cât de departe am ajuns.
de siguranţele sărite şi de siguranţele de rezervă. de releul meu de semnalizare inconfundabil. de fiecare alimentare şi de fiecare înlocuire a lichidului de frână. de omida mea verde care dansează pe contact.
de asfaltul întins dinainte. de ace de păr, de ghem în stomac. de praf. de transpiraţie, de frig.
de cerul meu. norii mei. harta mea. viaţa mea.
de extazele pe care numai eu le ştiu... şi toţi cei ca mine.
**
port pe glezna stângă un petec din accidentul de acum doi ani.
eroarea de la Cernavodă nu-şi mai are oglindă decât în amintirile mele.
mai păstrez urmele greşelii de pe Shipka doar pe echipament. dar am învins curbele.
port fotografia ei pe un colţ de tablou, la vedere, iar pe-a lui am am agăţat-o la brelocul de la chei; mereu pe drum, cum am promis.
pe amandoi, pe toţi ceilalţi, îi port în suflet.
**
pentru ca iarna să doară mai puţin, ascund din vreme semnele.
nu mai am la vedere decât casca veche, acum de pasager. un print după un instantaneu din altă era. o fotografie cu o prietenă draga, de la o plimbare cu peripeţii.
dar fierb în mine toate gândurile. toate spaimele. toate poftele.
mi-e dor de ea
ca, ca c'est la folie!
luni, 9 ianuarie 2012
de inceput
mnup. nu este un blog despre jurăminte de început de an, bune să îţi faci din ele perdele după care să-ţi ascunzi trecutul.
daca ai ceva de jurat, de promis, de hotărât, dacă ai ceva de început sau de sfârşit nu îţi trebuie niciun prag de an. pur şi simplu îţi duci viaţa mai departe.
aşa cum se aşează, aşa cum o croieşti.
chiar.. anul ăsta l-am început fără dorinţe. fără nevoi conturate în speranţe sau fără rugi cu degete încleştate, plângând după vreun analgezic care să îmi adoarmă spasmele.
poate era şi vremea, după toţi anii care m-au trecut.
anul ăsta l-am început uşor. firesc. ca şi cum aşa ar trebui să fie..
poate că abia învăţ viaţa, cine ştie.
....
am inceput sa scriu, cu nervii brambura.
de un sfert de ora nu ascult decat asta.
i don't care.
i don't care.
şi nu, pasionaţilor de drame de tabloid care suneţi, nu am subtile dedicaţii speciale.
e doar o stare de spirit. aşa, ca de prima zi de emisie. ca de toate oalele ţinute în echilibru pe creştetul meu. ca de toate răbdările şi de toate ieşirile nervoase.
ca de toate frustrările.
ca de toate discuţiile de care n-am timp.
ca de toţi oamenii pe care nu mă pot baza.
you try to brake me
you want to brake me, bit by bit
that's just part of it
o stare de margine de colaps, ca şi cum aş fi fost vândută la felie, cândva.
demult.
cineva a uitat un cuţit pe birou.
o sa plec acasă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)