stare de vid

- tu eşti cu săritul în cap?
- da, poftiţi...
- vreau!

începutul a fost atât de simplu. tipul înalt, bronzat şi tatuat, cu părul lung şi privirea prietenă se execută fără grabă.

îl anunţă pe omul de la macara. pregăteşte nacela. în vremea asta eu dau cu subsemnata cum că nu am avut leziuni pe coloană, nu am probleme cu vederea, nu sunt însărcinată şi nu am consumat droguri sau băuturi alcoolice (trec sub tăcere gura de vişinată de la prânz, considerând-o infimă pentru a fi menţionată).

mă concentrez cât pot de mult la ceea ce fac, astfel încât mintea să nu aibă vreme să umble brambura.
după câteva minute începem pregătirile. mă roagă să renunţ, temporar la bocanci. nu sunt compatibili cu sistemul de asigurare.
îmi dau jos încălţările. apoi şosetele. am mişcări ferme şi destul de rapide. ai zice că pentru asta m-am pregătit zilnic în ultimul an.

prima dată punem hamul. asigurarea secundară, în caz de ceva. îmi strânge chngile până îmi simt muşchii pocnind. în vremea asta îmi explică de ce îl punem, deşi niciodată - zice el - aceasta a doua asigurare nu şi-a atins cu adevărat scopul. îmi doresc să nu fiu eu excepţia, deşi nu mă gândesc la asta.
tipul vorbeşte mult şi cred ca asta face parte din jobul lui. "nu-i da timp sa gândească!".

îmi trage jambierele pe picioare. le securizează atât de strâns încât îmi simt circulaţia gâtuită. îl întreb dacă alea pot aluneca de pe picioare.
- e practic imposibil, dar pentru asta folosim asigurarea secundară.

sunt un mic roboţel ancorat. stomacul se strânge încet. acum e cât o portocală scofâlcită.

- ok. suntem gata. acum urcăm în nacelă.
vorbeşte în permanenţă la plural, deşi în beleaua asta sunt extrem de foarte singură.
se strecoară lângă mine dar mă repoziţionează la intrarea în nacelă, acolo unde bara de protecţie lipseşte.
mă ancorează suplimentar, "să nu sărim înainte de vreme".

coşul de sârme oţelite se ridică ferm de la sol. încet-încet teroarea se difuzează febril în toate celulele mele. de ce trebuie să urc atât de sus? de ce nu pot sări uite de-aici. uite aici ar fi fost numai bine.
ma simt paralizată. toate forţele mele sunt adunate în palmele încleştate pe barele metalice. nacela se clatină uşor şi dacă m-aş şti ceva mai puternică aş crede că tremurul meu e cel care provacă pendularea.

îmi trec prin cap gânduri nebune. dacă mi se face greaţă? dacă vomit? dacă mă piş pe mine? de ce dracu nu m-am dus la toaletă înainte?! de ce trebuie să le grăbesc eu, mereu, pe toate?!. as vrea să pun totul pe pauză. să mă trezesc.

- gata
sunt sus. sunt cumplit de sus. ce caut?! ce naiba e în capul meu?!

o idee se insinuează perfid din înconştient. şi dacă as renunţa?

- frica e normală.

nu, zau?!

- îţi desprinzi mâinile..
hoooooooooopa!!! stai, stai, nu sunt pregătită, nu sunt gata încă..

- Nu, nu, nu, nununu..

- E ok. Nu sărim acum. Însă trebuie să îţi scoţi coatele în afară.

Sunt aproape paralizată iar coşul ăsta de nuiele oţelite e tot ce am mai sigur pe lumea asta. să fiu afurisită dacă îi dau eu drumul!
Reuşim cu greu să descleştăm palmele de pe bare, doar cât să modifc priza. Sunt la marginea nacelei, iar sub mine se cască un hău uriaş.

- Desfacem chinga...
se referă la cea care mă asigura de nacelă. Nu mă pot opune, deşi aş vrea să îl ingheţ cu privrea. Tipul e insensibil la groaza despre care ştie că mă stăpâneşte.

- Facem un pas în faţă, cât să stăm cu jumătate de talpă în afară.
Să mori tu!
Mă mişc impeceptibil, atât cât să par ascultătoare.

Gândul ăla, ala deşteptul, ala salvatorul, gândul că pot renunţa e încă viu. Doar că nu am timp să îl formulez până la capăt. Imposibilul ăsta de lângă mine vorbeşte în continuu. Nu am timp să nimic. Nu am timp să pun nicio stare la locul ei. Inspir sacadat.

Se frăsuie prin spatele meu şi nu reuşesc decât să mieun disperat
- Dar nu mă împingi! Să nu mă îmăingi!
- Stai liniştită. Nu te împing.

Hăul de sub mine este concret. E viu. E tare. e o planşă fără profunzime dar capabilă să mă inghită definitiv. Nu e nimic romantic în ce mi se întâmplă. Nimic curajos. Nimic viu. Extraordinar. Doar panica. Frica acută, devoratoare.

- Îţi imaginezi că picioarele tale sunt o balama. Îţi dai drumul, pur şi simplu, înainte.

Imaginea se concretizeasă pe retina mea. Groaza îmi striveşte stomacul. Am genunchii moi. Doar mâinile mă mai ţin, straşnic ancorată.

Mă întor şi îl privesc.
- Sunt sigură că vreau să fac asta?
- Da.
Vocea îi e fermă, egală şi calmă?
- De unde ştii?!

Mă ignoră.
- Eu număr. "Trei, doi, unu, bunjeeeeeeee". Iar tu sari.

Nunununu.. stai, stai..

- E ok. Frica e normală.
- Ţie îţi e frică?
- Da. Îmi e frică de câte ori sar.

Mă uit în hăul ăsta plini de oameni care aşteaptă să fiu mai inconştientă decât ei.

- Cu cât eziţi mai mult, va fi mai greu. Frica va creşte.
În lipsa sângelui rece, satulă de teroare, mă hotărăsc să sfârşesc circul ăsta.
- Ai dreptate. Hai!

- TREI!
- DOI!
- UNU!

Nu ştiu ce-a mai zis, dacă a mai zis ceva.
Corpul meu s-a balansat înainte.
O piatră. Cădere. Cădere continuă. Pata neagră de pe care plecasem. Oameni. Miliarde de frameuri.
Nu ştiu dacă am gândit ceva.
Nu ştiu dacă am simţit ceva.

După un secol de secunde, ceva mă smuceşte de ambele picioare. Zobor înapoi către cer, de parcă filmul se derula invers.
Abia atunci mi-am permis să răcnesc, din toate minţile plămânilor mei.
Cred că aceea a fost prima secundă în care m-am simţit în siguranţă.

Bolovanul din mine îşi reia căderea. Coarda mă trage iar, într-un recul mult mai puţin amplu.

Simt că mă învârt în jurul axei, deşi aveam să văd mai târziu, pendulam îngrozitor.

Ochii incep să vadă separat. Lucrurile toate capătă un al doilea contur.
Sângele se adună tot dincoace de ochi, de obraji...

La dracu', doar nu mi s-o face rău acum!?

Vederea se recalibrează. Mă apropii de pământ.
Întind mâinile spre unul dintre asistenţi, care mă primeşte zâmbind.
Simt că tremur toată, în timp sunt aşezată, cu spatele pe pământ.

Nu am bucuria revenirii. Stau în cur câteva secunde şi apoi încep să îmi desfac acncorele. Nu am bucuria concretă a solului. A verticalităţii. Tremur, pe dinăuntru şi pe dinafară pradă unor extaze necunoscute.
Sunt teribil de fericită, deşi sunt incapabilă să asociez asta cu ceva.

Groza de mai devreme este ştearsă complet.
Cu fiecare secundă cu care sângele meu inundă venele în fluxul său normal sunt doar fericită.
Şi destul de vie.
Foarte vie.
Teribil de vie.

Am un ranjet larg şi siguranţa aia tâmpită că acum, fix secunda asta, aş putea lumina întunericul.

Însoţitorul meu de salt, ajunge şi el la pamânt. mă îndrept către el ţopăind ca un ied.

Un moşulică vine curios. Probabil asistase la spectacolul meu dement.

- De la cât a sărit, îl întreabă.
- De la 51 de metri. un bloc de zece etaje are 33 de metri...

Moşulică nu-l mai ascultă. Replică doar, cu mult amar în voce
- Asta nuuu se mai mărită...

stare de toamna

http://youtu.be/4qf9e-WVNWo

O stare intens erotică

well i know that i should know
better

Hormonii se plimbă, legănându-şi şoldurile, în lungul conturului meu.
Resimt freamatul cărnii unei alte femei. Un murmur care se întinde, aprins, celulă cu celulă.
Pentru care nu exista tabuuri.
Sau negări.

And i'm the perfect one playing the part

Ma redefinesc. Freamăt cu freamăt. Îmi regăsesc în limitele epidermei toate începuturile.

Surad febril.

I might be in your arms, dancing
but i'm not the only one inside your heart.

Dansez cu ochii închişi,
îmi măsor moliciunea buzei de jos
şi arborez un zâmbet
vecin cu insolenţa.

.. i would say..

stare cu muzica

sunt singură acum.
singură, într-un lume care vălureşte verde-mocirliu. care se intinde până departe,
până dincolo de putinţa mea de a cuprinde.
uneori lumea asta se adună într-un munte, care-mi acoperă cerul..
şi muntele se năpusteşte spre mine..
iar eu îl cuprind cu toate braţele mele.
mă învaluie, mă iubeşte.. îmi sprijin palmele de el şi mă ridic spre cer
singură.
şi valul trece.

un alt răsărit ai avut lângă ea.

m-au târât la mal.. şi apa mă zgâria
"nu te bate cu apa" mi-a răzbătut în minte o lecţie veche
m-au tărât la mal, si gustul cărnii mele era sărat-amarui.
respiram sacadat, nepotolit. respiram panică şi vis urât. frică şi moarte, lolaltă. frică şi pierdere. frică şi ne-fire.

Am strigat dupa tine, dupa tine-am strigat.

si apoi i-am lasat sa ma "salveze"
m-au târât în nisip, dar eu am fugit iar. acolo unde mangaierile inghit pentru totdeauna.

nu mi-e decât verde înainte. un verde pe care îl sparg cu braţele.
pe care mă ridic să privesc înainte.
pe care îl las închinat malului.

nu-mi rămâne decât o nesfarşită linişte
verde.

eşti marea lor acum

stare de muzica

M-ai furat de zambet, sau te-am lasat sa-l iei..

nu am decât jumătatea ta bună.
jumătatea ta fierbinte.
jumătatea ta fără nervi.
jumătatea ta care pofteşte.
jumătatea ta care nu se mai satură să mă aibă

jumătatea ta care fură clipe de somn, pe braţul meu.
eu păzesc timpul şi încerc să îţi memorez fiecare trăsătură, cu vârful degetelor
şi îmi imaginez cum ar fi să nu pleci.. măcar o noapte.

zilele mele
şi nopţile ei ..

nu am decât jumătatea ta care mă arde.
jumătatea care fuge
jumătatea care îmi alunecă printre degete..
jumătatea care trece prin mine
care nu se opreşte niciodată.

şi gata cu filmul regizat absurd.

puse degetul aratator peste ultimul punct, ca o analfabeta semnatură.
nu reciti nimic. lăsă cuvintele aşa cum s-au rostogolit, acolo, pe ultima pagină a cărţii.
volumul despre care îl auzise vorbind şi pe care îl cumpărase cu prima ocazie. aşa reţinea ea toate mărunţisurile poftelor lui.
îşi dorise să-l vadă zâmbind.
ca şi cealaltă, probabil.

lăsă cartea acolo, pe canapea.
se ridică brusc şi smuci rucsacul în care îşi înghesuise toată povestea ei furată.

porţi ferecate,
două rânduri de chei

îi va lăsa proprietăresei unul, odată cu ultima chirie.

scrisoare de bun ramas

mă tot întreb de ceva vreme cum să îţi spun rămas bun. şi nu găsesc niciun răspuns.
mă uit la pagina albă şi închid editorul.

nu mă mai cert cu soarta. nu are niciun sens aşa cum legile ne-lumii nu au nicio noimă.
îmi pare atât de rău, dragă profesore. îmi pare rău că am amânat întâlnirea aceea. îmi pare rău că nu am aflat decât atunci când era deja prea târziu; erai departe plecat şi nu mai voiai să lupţi cu boala. îmi pare rău că nu m-am ţinut de promisiune; nu ţi-am adus să vezi încotro se îndreaptră scrisul meu.
întâiul meu profesor, întâiul meu critic. pentru toate berile pe care nu le-am mai băut împreună. pentru toate cuvintele care au rămas nespuse. pentru toate tăcerile care nu-şi aveau rostul.

iar cea mai.. stupidă dintre ironii, este că singura carte pe care o am de la tine, pe care ţi-ai dorit mult să o am şi despre care n-am mai apucat niciodată să discutăm, are acest titlu, ca un răspuns: "Traieşte şi mergi mai departe".

nu e Universul cel mai ironic dintre toate cele cunoscute şi necunoscute?

nu ştiu daca ne va aduce nefiinţa, vreodată, în acelaşi loc.
aştept să ne reîntâlnim frumos. voi avea ce să-ţi povestesc. vei fi mândru de mine.

până atunci,
se încheagă doar câteva cuvinte,
mereu aceleaşi,

rămas bun, profesorul meu preferat.

drum bun, Răducule

mda.

mă tot muncesc de multe zile să îmi dezleg vorbele din gât şi să-ţi zic vreo două.
m-aş certa cu tine până la Constanţa şi înapoi.. dacă ar mai avea vreun sens.
dar n-are.

şi în plus.. m-ai întreba mirat şi senin: "ce-ai fată?"
şi-ai avea şi tu dreptatea ta.

nu mă împac cu asta.
niciunul dintre noi nu se împacă.

dar pe noi nu ne-a întrebat nimeni.

te tot aud. îmi suni în cap. "hai, fată, c-o să fie bine". "iartă-l, fată, că te iubeşte". a trebuit să treacă aproape un an ca să îţi dau dreptate.
şi nici n-am apucat să-ţi zic.
am făcut să-mi fie linişte.
şi fac să îmi fie senin.
nu e minunat?

nu mă împac, bă, agasantule, dar nu mă întreabă nimeni, gura mamii ei de soartă..

m-am gândit o vreme că.. nu-mi rămâne decât să învăţ ce e de învăţat. şi tu ai lăsat nişte lecţii..
ce de doi lei pare. în toată povestea asta mizerabilă, nu-mi rămâne decât să trăiesc.
nu ne rămine decât să trăim.

îţi promit că n-o să-mi fut viaţa.
îţi promit că o să trăiesc frumos.
că nu o să uit. că nu o să las timpul să treacă.
a trecut prea mult.
mi-ai spus cândva..

o să continuu să greşesc.. aşa, artistic cum ştiu eu. şi-au să mă doară nesăbuinţele mele, am să sufăr ca un câne bleg şi cred c-am să te fac să râzi cu toate prostiile mele.. dar nu am să mai las timpul să treacă.

drum bun, bă.
zice lumea că se împlini timpul. că o iei în zbor spre altfel de asfalt.
că o să ne priveşti de sus.

dar tot nu te lăsăm să pleci de tot.
o să te iau cu mine prin toate hârtoapele prin care o să bag buburuza. şi prin toate ploile. şi prin toate seninurile. şi prin toate apusurile.
să vezi, tu, numai.. aşteaptă un pic. să vezi tu aventuri.
o să mergi pe atâtea mobre în acelaşi timp că o să îţi vâjâie capul.

drum bun, Răducule.
o să rămâi mereu aproape de noi.

..

Le multumesc din suflet celor care au transmis mai departe anuntul ca este nevoie de sange.
Pentru ca am vazut astazi linkul pe wall-ul unei prietene, trebuie sa spun ca.. din pacate pentru Radu nu s-a mai putut face nimic.
Despre asta voi spune mai multe atunci cand cuvintele isi vor recapata rostul.
Pana atunci, ramane vie rugamintea de a merge si a dona sange. E nevoie de el in salile de operatie.
Poate pentru altii nu va "prea tarziu".