de cap

Îmi vine să vomit de durere.

Şi, dacă aş şti că prin cine ştie ce terapie mistică, jetul de spumă alb-gălbuie ar putea duce cu sine bormaşina aia nenorocită care-mi străpunge arcada pentru a ieşi din nou la lumină, când prin tâmpla stângă, când prin osul parietal... ah, dacă aş bănui vreo minimă conexiune n-aş pregeta o clipă să-mi gâdil omuşorul cu vârful unghiei.

Blestemat beteşug şi blestemate calmante pe care le iau cu pumnul, aiurea, cu furie, cu răzbunare, ducă-se dracului toate, odată, astăzi!!!



M-am obişnuit cu durerile. Nu mă mai surprind nici nervii pe care mi-i mestec uneori, odată cu mâncarea prea rece ori prea fierbinte. Nici secera care-mi taie încheieturile gumate, ligamente slăbite în timp şi tendoane aţoase şi reci. Ori maţele răzbunătoare, făcându-mi-se nod şi sfâşiindu-mă dinăuntru spre afară.

Aaaah!


M-am obişnuit să nu mă mai mir, cu atât mai puţin să mă sperii. 

Dar chinurile astea care nu ţin niciodată mai puţin de două zile, suferinţele care mă smulg din priza timpului meu, care îmi răvăşesc gândurile. Accente acute care mă epuizează. Clipă după clipă după clipă, în care nu mă pot ridica din mine.
Durerile care mă orbesc mereu de ochiul stâng, încăpăţânarea de a privi înainte. Îndoirea durerii.
Înfrângerea.

Închid ochii, mă iau în braţe
şi mă legăn.


O să treacă.

Ce pot face doua maini dibace?

Nu stiu. Intreb. Ce pot face?

Am un comutator de incalzire prins pe ghidon. Prinderea, o chestie circulara, s-a dizolvat.
Singura ea, sa zicem.

Intrebarea este: isi imagineaza cineva o solutie de prins mizeria de comutator, astfel incat sa nu mai stea asigurata in soricelul ala alb? Ca mi se intoarce stomacul pe dos de cate ori il vad!
Gabi,  nu ma injura. N-a fost vina mea!

aici, jos, unde am pus io sagetica, se vede de unde ar fi trebuit sa se continue prinderea si unde s-a savarsit ruptura. 

any idea?!

anyone?

multumesc. 

B-998-MCA sau interpretarea modernă a propoziţiei "amice, eşti idiot!"

Se dă un motociclist. El rulează (aparent iritant) cu un vag regulamentar 60-65 km/h
Se dă o străduţă laterala care intră sub un unghi ascuţit în Bd. 1 mai.
Se dă un Hyundai Santa Fe, bleu-marin, condus de un adult iresponsabil, cu creier Adidas. [(c)Bendeac]
Adultul conducător de tanc intră în intersecţie, ca pe tarlaua moştenită de la activistu' de ta-su (asta ca să nu fabulez despre activiţăţile mumă-sii). Asigurarea este pentru proşti.
Dovadă că prostu de motociclist frânează violent. Asta după  ce îi ies ochii dincolo de vizieră fiindcă l-a văzut de blambec, dar nu îşi putea imagina că idiotul chiar îi va sări în faţă, 'tu-i gura mă-sii de cod rutier, condus preventiv başca respect în trafic.
Motociclistul trece pe banda a doua, îl depăşeşte pe gherţoi şi turează scurt motorul. Pe post de claxon, de înjurătură rapidă, luaţi-o cum vreţi. El n-a luat-o în niciun fel.

500 metri mai târziu, cercopitecu' posesor de trening şi Santa Fe, trece milimetric pe lângă motociclist, şi îi taie faţa. ca să intre în benzinărie.
Oprind la rându-i', extraterestrul pe două roţi merge în benzinărie după cercopitec.

Schimbul de replici, după câteva tentative de evitare a dialogului. Probabil că nu şi-a văzut interlocutorul din pricina bananelor.

- Chiar nu aveaţi loc de mine?
- Chiar nu aveaţi loc?
- Ce vrei mă, se infoaie Adibas?
- Vreau să ştiu dacă nu aveaţi loc de mine.
- Păi dacă mergi pe mijlocul benzii!
Mi se învârt ochii ca la jocuri mecanice.
- Pentru ca am dreptul să merg pe mijlocul străzii.
- Hai, mă, lasă-mă.
Cercopitecul urcă în maşină de unde îi mai citesc jucându-i pe buze ceva referiri la propriul organ genital.

Mă întreb dacă să îi rup oglinda.
Mi se pare că nu merit să mă cobor la asta.
Mi se pare, totuşi, ca el merită.

Mă întorc pe călcâie şi plec.

Amice, sincer, eşti idiot!

În rolul motociclistului -  o femeie de un metru şi-o prăjitură.
în rolul cercopitecului - un cercopitec supradimensionat, pe la 1,90m.
în rolul tancului - un Hyundai Santa Fe, B-998-MCA

SlowRide, Safe Ride

Nu ştiu să îmi imaginez viaţa fără motocicletă.
Este atât de mult parte din mine, din visele mele, din felul în care îmi planific evadări, vacanţe şi poveşti, încât aş putea să jur că am şi eu partea mea de şuruburi şi şaibe.

Poate tocmai de aceea, că viaţa mea se împarte între drumuri şi istorii, între hărţi şi fotografii, mi se pare esenţial să ajung întreagă înapoi acasă.
Doar aşa o pot lua de la capăt.
Mereu de la capăt.

Slowride este un proiect serios, curajos şi un pic idealist în care ne-am vârât până peste cap, trei fete cucuiete.. şi unde primim pe oricine îşi doreşte să ajute la schimbare.
La schimbarea mentalităţii, a prejudecăţilor, a obişnuinţelor.

Vă aştept acolo, să învăţăm unii de la ceilalţi şi - mai ales - unii despre ceilalţi.
Dar să nu credeţi că veţi găsi poveşti despre "nenorociţii-de-conservari" şi "zmeii-zmeilor-de-motociclişti-minune".. sau invers.
Sper să depăşim - împreună - prejudecăţile şi etichetările.



Ne găsiţi aici:
http://www.slowride.ro/
si aici
https://www.facebook.com/slowrideromania







p.s. Răducule, în tot ce facem te păstrăm aproape.
nu te-am uitat

altfel de rămas bun

- Alină, uite-o pe mamaie. Nu-i zici nimic?
- Eu îi zic, dar ea tot nu-mi răspunde.

 Pe pat, hainele pregătite pentru pomană încearcă să-mi reconstituie bunica. Mă sprijin de marginea patului şi caut cu fruntea mâna uscată care-mi mângâia tristeţea.
 În genunchi, acum ca şi atunci.

 "Nu mai plânge".. fiecare cuvânt era un efort. Şi-n pragul morţii, ţi-era grijă de suferinţa mea egoistă de a nu te pierde.

 Ti-ai adunat spasmele într-un murmur. Şi eu nu puteam pricepe ce-mi zici. Câtă durere să fi fost când m-ai întrebat, pentru a doua oară, răspicat, "cât staţi".
 "Cât vrei, mamaie. Cât vrei stăm".
 Şi ştiam că mint.
 Şi ştiai că mint.

 Ai plâns şi dumneata când am ieşit pe uşă. Mi-ai însoţit umbra cu privirea. 
Şi mi-am urât toată viaţa atunci.
 Iar dumneata cred că mi-ai iertat-o pe toată.

 Mama îmi cuprinde umărul ars de soare: "nu e bine să plângi azi. se zice că-i plângi pe pomană. azi nu. mâine ai voie. du-te în grădină şi pune floarea pe care ai adus-o".

 Şi-am săpat în pământ.
 Şi mi-au trecut lacrimile.

 Dar acum am voie.
 Răsucesc în rană fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare tăcere din ultimile zile.
 Mi-e dor de dumneata.

 .. cu mâinile mă ierţi, pe creştet ..

despre un fel de secret

Mă priveşte fix. Îşi adânceşte ochii în ai mei.
De sub tâmpla stângă, coboară un caleidoscop violaceu abia vizibil între şuviţele dese ale bretonului.
Se apropie până când îi simt răsuflarea. O văd neclar, ca prin abur. Mă cercetează atent. Fiecare por, fiecare linie, fiecare urmă.
Niciun muşchi nu-i tresare, pe faţă. E rece. Aproape profesională.
Îşi ia avânt şi face un pas în spate.
Ridică foaia pe care o ţine în mâna stangă.
Mângâie din ochi cuvintele.
Oftează adânc. Tremurat. Atât de amar, încât tot sufletul mi se adună într-un fel de lacrimă.

- Sunt frumoasă.

Cuvintele se strecoară prin încăpere, temătoare să nu atingă nimic. Să nu deranjeze nicio cută, niciun fir de praf.

- Merit să fiu fericită!

Hârtia tremură între degetele vineţii. Mă fixează tăios.
Tac. Ce pot eu să îi spun?
Î-aş întinde un colţ de batistă... o mângâiere.

- Merit mai mult!

Vocea îi tună. Frazele cutremură aerul. Curbează timpul într-un zid de apărare.
Continuă să repete furibundă aceeşi propoziţie. Sacadat, sufocat, până când sensul se pierde.

Epuizată împătureşte la loc bucata de hârtie şi o ascunde în buzunar.
Înflăcărarea s-a pierdut.. disipată în staticitatea lucrurilor din jur.
Se întoarce încet şi îşi târăşte umbra spre uşa de la bucătărie.

Rămân să întorc imaginea mereu aceleiaşi camere lipsite de strălucire în care am văzut atâtea orori.

despre taceri

Şi tu taci, tu taci!?

Mi-au urlat dintr-o dată, în cap, cuvintele acestea. Peste imaginile pe care le arhivez, peste muzica pe care o ascult (Anouk, acum), peste subiectele emisiunii de astazi. Peste tacerea ta, preocupata şi, poate, oarecum bosumflată. Peste frig, peste dezamăgiri, peste mirosul de KFC din toată redacţia.
"Tu taci?!" - şi mintea mi se sparge în revoltă . Aud pumnul care loveşte masa. Simt pieptul umflat, patetic, pătruns, iritat, convins, exaltat.

Sunt fragmente de stări fără identitate. Fără legătură.
De unde ştiu eu cuvintele astea?!

Îmi urmează în cap versurile Alinei Manole: "tu taci şi mă priveşti frumos... şi tăcerea cade pe jos". Dar e prea dulce povestea Alinei.

Mă întorc la indignarea mea înflăcărată. Unde îţi sunt rădăcinile?.. Şi caut în adâncurile minţii mele.
Şi sapă şi Văru' Google, alături de mine.. Suntem doi, cu lăpeţile adânc înfipte în memorie, în linkuri, în cuvinte...


"Tu auzi ce vorbeşte omul ăsta? Vorbeşte de moarte. Şi tu taci, tu taci!
Spune un cuvânt, vorbeşte, deschide gura. Ori eşti şi tu ca el, un sinucigaş cu demnitate.
Nu ştiam că trăiesc în casă cu doi muribunzi. Nu ştiam că sunt aici singurul om viu. Dar eu sunt vie, domnii mei, vie, mă auziţi? Vie şi pentru voi. Vie cât trei, vie cât treizeci.
Dacă vi s-a terminat viaţa, vă dau eu că am destulă."


Cât am iubit monolgul ăsta! Cu ce aprinsă patimă juram credintă vieţii. Trăirii!

"Viaţa asta n-o dau din mână – că alta nu ştiu bine dacă mai găsesc."

Ce bine îmi face să-mi amintesc, uneori...


textul a fost preluat de aici: http://petraspriceag.wordpress.com/tag/teatru/

Iar celor un pic mai mult curioşi, le fac o invitaţie.

"Fiindcă eu vreau să trăiesc!"