- Alină, uite-o pe mamaie. Nu-i zici nimic?
- Eu îi zic, dar ea tot nu-mi răspunde.
Pe pat, hainele pregătite pentru pomană încearcă să-mi reconstituie bunica. Mă sprijin de marginea patului şi caut cu fruntea mâna uscată care-mi mângâia tristeţea.
În genunchi, acum ca şi atunci.
"Nu mai plânge".. fiecare cuvânt era un efort. Şi-n pragul morţii, ţi-era grijă de suferinţa mea egoistă de a nu te pierde.
Ti-ai adunat spasmele într-un murmur. Şi eu nu puteam pricepe ce-mi zici.
Câtă durere să fi fost când m-ai întrebat, pentru a doua oară, răspicat, "cât staţi".
"Cât vrei, mamaie. Cât vrei stăm".
Şi ştiam că mint.
Şi ştiai că mint.
Ai plâns şi dumneata când am ieşit pe uşă. Mi-ai însoţit umbra cu privirea.
Şi mi-am urât toată viaţa atunci.
Iar dumneata cred că mi-ai iertat-o pe toată.
Mama îmi cuprinde umărul ars de soare: "nu e bine să plângi azi. se zice că-i plângi pe pomană. azi nu. mâine ai voie. du-te în grădină şi pune floarea pe care ai adus-o".
Şi-am săpat în pământ.
Şi mi-au trecut lacrimile.
Dar acum am voie.
Răsucesc în rană fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare tăcere din ultimile zile.
Mi-e dor de dumneata.
.. cu mâinile mă ierţi, pe creştet ..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu