luni, 14 mai 2012

altfel de rămas bun

- Alină, uite-o pe mamaie. Nu-i zici nimic?
- Eu îi zic, dar ea tot nu-mi răspunde.

 Pe pat, hainele pregătite pentru pomană încearcă să-mi reconstituie bunica. Mă sprijin de marginea patului şi caut cu fruntea mâna uscată care-mi mângâia tristeţea.
 În genunchi, acum ca şi atunci.

 "Nu mai plânge".. fiecare cuvânt era un efort. Şi-n pragul morţii, ţi-era grijă de suferinţa mea egoistă de a nu te pierde.

 Ti-ai adunat spasmele într-un murmur. Şi eu nu puteam pricepe ce-mi zici. Câtă durere să fi fost când m-ai întrebat, pentru a doua oară, răspicat, "cât staţi".
 "Cât vrei, mamaie. Cât vrei stăm".
 Şi ştiam că mint.
 Şi ştiai că mint.

 Ai plâns şi dumneata când am ieşit pe uşă. Mi-ai însoţit umbra cu privirea. 
Şi mi-am urât toată viaţa atunci.
 Iar dumneata cred că mi-ai iertat-o pe toată.

 Mama îmi cuprinde umărul ars de soare: "nu e bine să plângi azi. se zice că-i plângi pe pomană. azi nu. mâine ai voie. du-te în grădină şi pune floarea pe care ai adus-o".

 Şi-am săpat în pământ.
 Şi mi-au trecut lacrimile.

 Dar acum am voie.
 Răsucesc în rană fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare tăcere din ultimile zile.
 Mi-e dor de dumneata.

 .. cu mâinile mă ierţi, pe creştet ..

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu