de cap

Îmi vine să vomit de durere.

Şi, dacă aş şti că prin cine ştie ce terapie mistică, jetul de spumă alb-gălbuie ar putea duce cu sine bormaşina aia nenorocită care-mi străpunge arcada pentru a ieşi din nou la lumină, când prin tâmpla stângă, când prin osul parietal... ah, dacă aş bănui vreo minimă conexiune n-aş pregeta o clipă să-mi gâdil omuşorul cu vârful unghiei.

Blestemat beteşug şi blestemate calmante pe care le iau cu pumnul, aiurea, cu furie, cu răzbunare, ducă-se dracului toate, odată, astăzi!!!



M-am obişnuit cu durerile. Nu mă mai surprind nici nervii pe care mi-i mestec uneori, odată cu mâncarea prea rece ori prea fierbinte. Nici secera care-mi taie încheieturile gumate, ligamente slăbite în timp şi tendoane aţoase şi reci. Ori maţele răzbunătoare, făcându-mi-se nod şi sfâşiindu-mă dinăuntru spre afară.

Aaaah!


M-am obişnuit să nu mă mai mir, cu atât mai puţin să mă sperii. 

Dar chinurile astea care nu ţin niciodată mai puţin de două zile, suferinţele care mă smulg din priza timpului meu, care îmi răvăşesc gândurile. Accente acute care mă epuizează. Clipă după clipă după clipă, în care nu mă pot ridica din mine.
Durerile care mă orbesc mereu de ochiul stâng, încăpăţânarea de a privi înainte. Îndoirea durerii.
Înfrângerea.

Închid ochii, mă iau în braţe
şi mă legăn.


O să treacă.