stare de muzica

M-ai furat de zambet, sau te-am lasat sa-l iei..

nu am decât jumătatea ta bună.
jumătatea ta fierbinte.
jumătatea ta fără nervi.
jumătatea ta care pofteşte.
jumătatea ta care nu se mai satură să mă aibă

jumătatea ta care fură clipe de somn, pe braţul meu.
eu păzesc timpul şi încerc să îţi memorez fiecare trăsătură, cu vârful degetelor
şi îmi imaginez cum ar fi să nu pleci.. măcar o noapte.

zilele mele
şi nopţile ei ..

nu am decât jumătatea ta care mă arde.
jumătatea care fuge
jumătatea care îmi alunecă printre degete..
jumătatea care trece prin mine
care nu se opreşte niciodată.

şi gata cu filmul regizat absurd.

puse degetul aratator peste ultimul punct, ca o analfabeta semnatură.
nu reciti nimic. lăsă cuvintele aşa cum s-au rostogolit, acolo, pe ultima pagină a cărţii.
volumul despre care îl auzise vorbind şi pe care îl cumpărase cu prima ocazie. aşa reţinea ea toate mărunţisurile poftelor lui.
îşi dorise să-l vadă zâmbind.
ca şi cealaltă, probabil.

lăsă cartea acolo, pe canapea.
se ridică brusc şi smuci rucsacul în care îşi înghesuise toată povestea ei furată.

porţi ferecate,
două rânduri de chei

îi va lăsa proprietăresei unul, odată cu ultima chirie.

scrisoare de bun ramas

mă tot întreb de ceva vreme cum să îţi spun rămas bun. şi nu găsesc niciun răspuns.
mă uit la pagina albă şi închid editorul.

nu mă mai cert cu soarta. nu are niciun sens aşa cum legile ne-lumii nu au nicio noimă.
îmi pare atât de rău, dragă profesore. îmi pare rău că am amânat întâlnirea aceea. îmi pare rău că nu am aflat decât atunci când era deja prea târziu; erai departe plecat şi nu mai voiai să lupţi cu boala. îmi pare rău că nu m-am ţinut de promisiune; nu ţi-am adus să vezi încotro se îndreaptră scrisul meu.
întâiul meu profesor, întâiul meu critic. pentru toate berile pe care nu le-am mai băut împreună. pentru toate cuvintele care au rămas nespuse. pentru toate tăcerile care nu-şi aveau rostul.

iar cea mai.. stupidă dintre ironii, este că singura carte pe care o am de la tine, pe care ţi-ai dorit mult să o am şi despre care n-am mai apucat niciodată să discutăm, are acest titlu, ca un răspuns: "Traieşte şi mergi mai departe".

nu e Universul cel mai ironic dintre toate cele cunoscute şi necunoscute?

nu ştiu daca ne va aduce nefiinţa, vreodată, în acelaşi loc.
aştept să ne reîntâlnim frumos. voi avea ce să-ţi povestesc. vei fi mândru de mine.

până atunci,
se încheagă doar câteva cuvinte,
mereu aceleaşi,

rămas bun, profesorul meu preferat.

drum bun, Răducule

mda.

mă tot muncesc de multe zile să îmi dezleg vorbele din gât şi să-ţi zic vreo două.
m-aş certa cu tine până la Constanţa şi înapoi.. dacă ar mai avea vreun sens.
dar n-are.

şi în plus.. m-ai întreba mirat şi senin: "ce-ai fată?"
şi-ai avea şi tu dreptatea ta.

nu mă împac cu asta.
niciunul dintre noi nu se împacă.

dar pe noi nu ne-a întrebat nimeni.

te tot aud. îmi suni în cap. "hai, fată, c-o să fie bine". "iartă-l, fată, că te iubeşte". a trebuit să treacă aproape un an ca să îţi dau dreptate.
şi nici n-am apucat să-ţi zic.
am făcut să-mi fie linişte.
şi fac să îmi fie senin.
nu e minunat?

nu mă împac, bă, agasantule, dar nu mă întreabă nimeni, gura mamii ei de soartă..

m-am gândit o vreme că.. nu-mi rămâne decât să învăţ ce e de învăţat. şi tu ai lăsat nişte lecţii..
ce de doi lei pare. în toată povestea asta mizerabilă, nu-mi rămâne decât să trăiesc.
nu ne rămine decât să trăim.

îţi promit că n-o să-mi fut viaţa.
îţi promit că o să trăiesc frumos.
că nu o să uit. că nu o să las timpul să treacă.
a trecut prea mult.
mi-ai spus cândva..

o să continuu să greşesc.. aşa, artistic cum ştiu eu. şi-au să mă doară nesăbuinţele mele, am să sufăr ca un câne bleg şi cred c-am să te fac să râzi cu toate prostiile mele.. dar nu am să mai las timpul să treacă.

drum bun, bă.
zice lumea că se împlini timpul. că o iei în zbor spre altfel de asfalt.
că o să ne priveşti de sus.

dar tot nu te lăsăm să pleci de tot.
o să te iau cu mine prin toate hârtoapele prin care o să bag buburuza. şi prin toate ploile. şi prin toate seninurile. şi prin toate apusurile.
să vezi, tu, numai.. aşteaptă un pic. să vezi tu aventuri.
o să mergi pe atâtea mobre în acelaşi timp că o să îţi vâjâie capul.

drum bun, Răducule.
o să rămâi mereu aproape de noi.

..

Le multumesc din suflet celor care au transmis mai departe anuntul ca este nevoie de sange.
Pentru ca am vazut astazi linkul pe wall-ul unei prietene, trebuie sa spun ca.. din pacate pentru Radu nu s-a mai putut face nimic.
Despre asta voi spune mai multe atunci cand cuvintele isi vor recapata rostul.
Pana atunci, ramane vie rugamintea de a merge si a dona sange. E nevoie de el in salile de operatie.
Poate pentru altii nu va "prea tarziu".

strigat fara punct

De ieri, un foarte drag prieten zace in coma, la spitalul Municipal. Un nenorocit de accident l-a adus acolo, cu o hemoragie care nu s-a oprit ore in sir.
Speram sa intre cat de curand in operatie. Este foarte mare nevoie de sange.
Va rog! Cei care puteti dona, faceti gestul asta.
Sansele lui Radu depind de voi!


Preiau informatiile centralizate pe forum
Raducu are nevoie de AB4, insa se poate dona ORICE grupa de sange, in numele lui.


Nume pacient:
VUŢESCU RADU MIHAI - 33 de ani
internat la Spitalul Universitar Bucuresti (Spitalul Municipal)

ATENTIE: mi s-a subliniat ca trebuie sa anuntam dinainte ca donam pentru Radu. Se scrie chestia asta pe vreo trei fise. De la centru, dupa donare, primim un bon care trebuie sa ajunga la Spitalul Municipal, acolo unde este Radu internat.
Daca nu se respecta acesasta procedura, sangele donat intra "la comun".

Pentru cei din afara Bucurestiului, puteti trimite acest bon, fie scanat - la apuncta@gmail.com (eu ma duc si azi si maine la spital), fie prin fax (da-ti-mi un mail);e posibil sa poata fi trimis si prin fax la registratura spitalului universitar, dar nu stiu sigur.
m

...Pt Bucuresti:
Centrul de transfuzie sanguina Bucuresti
Str. C.Caracaş nr.2-8, sector 1
Tel.: 0314251230, 0314251231, 0314251232, 0314251233
TOATE CENTRELE DE DONARE AU PROGRAMUL
Orele -> 7:30-13.30
Harta locatie:

http://maps.google.ro/maps/place?oe=utf-8&rls=org.mozilla:en-US:official&client=firefox-a&um=1&ie=UTF-8&q=institutul+national+de+hematologie&fb=1&gl=ro&hq=institutul+national+de+hematologie&hnear=0x40b1f93abf3cad4f:0xac0632e37c9ca628,Bucure%C8%99ti&cid=4388025329454790416

Pt provincie - google it...

Se poate dona orice grupa de sange, iar cei ce poseda grupa AB pot dona si trombocite!!!

Sfaturi pentru cei ce vor sa doneze:
http://www.doneazasange.ro/cine_poate_dona.html
http://www.doneazasange.ro/donatori.html


* E recomandat sa nu mergeti pe motor cand va duceti sa donati!!!

Alte detalii aici:
http://romaniapress.ro/actualitate/8590-umanitar-este-nevoie-de-sange-in-urma-grav-accident-de-circulatie-in-zona-cotroceni.html

sâmbătă, de vară

am plecat destul de târziu, hotărând ferm Alexandria şi apoi Corabia, drept destinaţie.

nu mă împăcam deloc cu prognoza aia de furtună în toată ţara dar nici nu aveam de gând să stau, să văd cum trec petele de senin pe lângă mine.
la primul semafor cerul se întinde înnorat la stânga mea.. dar nu şi la dreapta. aşa că planul se schimbă rapid şi ţelul meu e acum Olteniţa.

ştiu exact ce o să fac. o să stau în port, pe malul Dunării, o să fumez şi o să ascult muzică. jumătatea mea de oră de linişte.
pare că tot seninul s-a adunat înaintea mea.
îmi place drumul ăsta. nu ştiu cum şi de ce, dar întotdeauna pe-aici mă trezesc zâmbind larg, amintindu-mi cum iubesc să fiu. mângâi rezervorul şi îi cânt EI despre împliniri de tot felul.


trag pe dreapta, fiindca vreau musai nişte poze cu locul ăsta. într-o zi, cand nu mă va pândi potopul, îmi promit să cobor pe drumul ăsta de pământ.




mă uit întâmplător în urma mea şi încremenesc.






Înainte este senin, într-adevăr. Însă în urma mea e o cortină neprietenoasă. Vai, capul meu, ce mă aşteaptă la întoarcere.
Îmi trece prin minte să renunţ. Logica îmi spune că mă va ploua oricum, aşa că mai bine să ştiu de ce o păţesc.


Îmi plac satele. Îmi plac oamenii. Îmi plac curbele astea şi peisajul pe care îl ştiu dar de care nu mă satur încă.
"Manastirea Bunavestire". 9km. Arunc o privire dincolo de senin. "Ştiu, Ţi-am promis". Renunţ la Olteniţa. Hai să vedem cum e treaba pe-aci.
Fac stânga şi mă rog scurt să nu servesc acelasi drum forestier de la Comana.



Cortina de nori mă prinde încet-încet din urmă. Prin faldurile rupte vă cel mai albastru cer. Cel mai frumos. Parcă mi-e bine.



Văd mănăstirea undeva pe deal, dar niciun drum mai acătării care să urce până acolo. Într-un final, asfaltul meu se topeşte şi el în două urme de tractor, prin pădure.
După câteva poze, mă întorc.
Îmi încerc norocul, pe unul din drumurile pietruite care urcă abrupt în spatele bisericii. Aflu de la câţiva localnici că nu pot intra pe-acolo. Trebuie să ocolesc. Fac suficient zgomot, pe uliţa aceea, încât lumea începe să iasă pe la porţi. Iată-mă şi urs.
Mă întorc în drum şi mai "bag o fisă". A doua e tot cu pietriş, dar mai cu noroc, astfel că parchez în faţa mănăstirii.


Drept să spun, intrarea asta îmi aminteşte de o icoană pe care ştiu de copilă. Parcă aceleaşi trepte, aceeaşi poartă. "Bate şi ţi se va.. "
Eu nu aştept nimic. Apăs pe clanţă şi intru singură.

În biserică mă primeşte o călugăriţă. E o fată tânără şi foarte frumoasă. Voi pleca de-acolo cu regretul că nu i-am spus asta, deşi probabil pentru ea nu ar fi însemnat oricum nimic.
Suntem încă în pronaos, complet separat de restul bisericii. Câteva călugăriţe se roagă chiar lângă mine şi mă simt ca o intrusă. Echipamentul meu de piele scârţie la fiecare mişcare dar sunt singura care pare să observe. Mi le las pe toate, pe jos, chiar la intrare.

Îmi arată unde sunt lumânările şi îi cer, ca întotdeauna, zece. Sunt mulţi întunerici pe care îi port cu mine.
Îmi întinde o eşarfă, să mi-o pun pe cap, în caz că vreau să intru să mă închin la icoane ori chiar să stau la slujbă. Cunosc cutuma şi nu mă împotrivesc.

Parcurg ritualul, cu pasi înceţi. Sunt doar câţiva oameni în biserică, îngenunchiaţi cu toţii. Lângă altar călugăriţele cântă. Continuu să fiu o intrusă. Nu privesc în jur. Mă plec icoanelor, iar ele îmi tac.
Mă întorc până la intrarea în naos, cât mai în spate. Nu ştiu dacă e un gest de umilinţă.. parcă ciobesc din linştea oamenilor acestora.
Mă aşez în genunchi şi gestul mi se pare teribil de firesc. O călugăriţă îmi întinde o pernă. O refuz, arcuind un zâmbet. Cred în penitenţă.
Îmi aşez ochii dincolo de pereţii bisericii. De mult nu mai am nimic să-Ţi spun..
Din colţuri întunecate ale minţii ies la iveală blesteme vechi. Plâng cuminte, supusă. Plâng cu mâinile făcute nod. Nu mai am nicio întrebare. Doar o cădere prelungă.
Întreb unde pot aprinde lumânările. Cinci pentru morţi şi cinci pentru vii. Alt ritual. Mi se răspunde că în sfeşnicul din faţă şi gândul de a mă duce iar acolo mi se zbate în tâmple.
Nu le mai împart, ca de obicei. Le înşir pur şi simplu. Întunericii îmi cad în cascade, prin gene.. nu mai văd. nu mă mai gândesc la nimic. decât la luminile astea pe care le aprind în continuu, în continuu.

Mă întorc la locul meu, înapoi în genunchi. Nu mă pot opri şi nu sper decât să mă ignore toata lumea.
Am plâns mult şi.. ce ironie! şerveţelele sunt afară, în rucsac. Doar asta mă împinge să mă ridic a plecare. Imi recuperez bagajele şi încerc să le zâmbesc măicuţelor din pronaos. Una dintre ele mă conduce spre o uşa laterală.
Ieşim în curtea mănăstirii. Îmi turuie ceva despre istoria locului şi încerc să mă prefac că-mi pasă. Privirea mi s-a ascuns undeva dincolo de albastru iar eu nu reuşesc decât să bâgui repetitiv "da, e frumos".
Într-o clipă în care rămânem singure, călugăriţa îmi strecoară repede în palma stângă o brăţară cu însemnul crucii. "să o porţi mereu", spune întorcându-se pe călcâie. aproape fuge de lângă mine iar cuvintele i se pierd în faldurile veşmântului negru.

Rămân singură în curtea asta îngrijită. Mă aşez pe o bancă şi plâng în hohote.
Nu adun nici amintiri, nici cuvinte, nici speranţe. Pentru o bună bucată de vreme, singurul lucru concret este plânsul ăsta prelung, rotund, care parcă ar fi crescut în mine. Iar acum nu mai are loc. Şi îmi sparge ochii şi pieptul cu rădăcinile lui noroioase.

După o vreme mi se face linişte.
Mă simt ca un prunc obosit de atâta jelanie.. şi mă iau în braţe şi mă legăn.
Ştiu că a venit vremea să mă întorc. Ştiu că nu mă pot ascunde.
E un adevăr pe care nici nu trebuie să-l mai rostesc.



Norii mă aşteaptă. Ştiu ce urmează şi nu-mi pare rău.


Deasupra mea, plafonul negru, dens care toarnă. Înainte, la zeci de kilometri distanţă - seninul. E o stare aproape mistică. Nu-i mai fac Cerului cu ochiul. Sunt prea obosită pentru jocuri. Dar zambesc într-o rână, semn că am înţeles metafora.

E întuneric, o vreme, şi frigul se strecoara sub echipament. Singure, manşoanele încălzite îmi ţin palmele fierbinţi. Şi zic iar, ca de obicei "sa-ţi dea Dumnezeu sănătate, Gabi", că altfel aş fi îngheţat complet.

Încet-încet, ploaia se opreşte. Înaintea mea, cerul pictează în culori perfecte.
Zâmbesc năucă. Ştiu toate astea şi încă mă mai bucur.
Încă n-am murit de tot, asta vrei să-mi spui?

stare de beţie

i'm couting back the number of the steps

"Iartă-mă; nu mai pot veni. EA s-a întors şi..." aşa începe. restul explicaţiei nu mi-o amintesc. De altfel, nici nu are importanţă. Sunt simple cuvinte, alese la întâmplare. După asta, noaptea îşi pierde contururile.

Mă întorc la masă, zâmbind. Continuu să glumesc şi să beau. Doamne, cât de bine am învăţat să mint. Să mă mint. Să fie încă un Cuba Libre. Şi un shot. Să fie cluburi Am chef de uitare.
În minte imi suna vorbele ei: "bei mult şi fără glorie". Da. Victima absolută. Vita absolută. E mai scurt şi ceva mai aproape de adevăr.

Dansez mult. Fără oprire. Fără scop.
Dansez mult. Cu oricine. Muzica îmi alunecă pe şolduri. Ochii semiînchişi nu văd. Simt mâinile de care trebuie să mă prind. Mă agaţă şi-mi dau drumul, cuprinzându-mă iar. Zâmbesc. Alunec în mine.

"E urâââât", mă avertizează o prietenă. Ştiu că sunt toţi cu ochii pe mine. N-am nicio şansă să calc strâmb. Nu-mi rămâne decât să beau.
Şi să dansez. Şi să tac. Şi să beau.

Şi ce le-aş putea spune?
Că soţul perfect, animalul social fără pată are o amantă?
Şi amanta s...

Mi se pune un nod în gât. E o sufocare în ochi şi în plămâni..
Ştiu eu un shot care dizolvă şi vise, şi frustrări.

Deci nu mai poţi.. Şi urlă în mine furiile toate.
Şi vodca. Şi romul. Şi berea. Şi dansul. Şi anonimii toţi care îşi fac loc pe lângă mine. Şi prietenii muţi. Şi noaptea. Şi beţia mea toată. Şi taxiul. Şi alunecarea. Bezna.

Şi tu, peste toate tu, în continuu tu.. pe lângă durerea asta insuportabilă, de cap. În cearşafurile astea cu miros proaspăt, în spatele ochilor pe care îi ţin închişi,
strâns închşi, să nu văd dimineaţa.. tu, în continuu tu

- mai du-te în pizda mă-tii!
- ce?

vocea parcă mi-a turnat o găleată de apă rece în cap.
ţin în continuare ochii strâns închişi.
tu cine, mă-ta, eşti?



i'm, trying hard, not to be ashamed
not to know the name

Disclaimer: .. stiti deja.