Mă priveşte fix. Îşi adânceşte ochii în ai mei.
De sub tâmpla stângă, coboară un caleidoscop violaceu abia vizibil între şuviţele dese ale bretonului.
Se apropie până când îi simt răsuflarea. O văd neclar, ca prin abur. Mă cercetează atent. Fiecare por, fiecare linie, fiecare urmă.
Niciun muşchi nu-i tresare, pe faţă. E rece. Aproape profesională.
Îşi ia avânt şi face un pas în spate.
Ridică foaia pe care o ţine în mâna stangă.
Mângâie din ochi cuvintele.
Oftează adânc. Tremurat. Atât de amar, încât tot sufletul mi se adună într-un fel de lacrimă.
- Sunt frumoasă.
Cuvintele se strecoară prin încăpere, temătoare să nu atingă nimic. Să nu deranjeze nicio cută, niciun fir de praf.
- Merit să fiu fericită!
Hârtia tremură între degetele vineţii. Mă fixează tăios.
Tac. Ce pot eu să îi spun?
Î-aş întinde un colţ de batistă... o mângâiere.
- Merit mai mult!
Vocea îi tună. Frazele cutremură aerul. Curbează timpul într-un zid de apărare.
Continuă să repete furibundă aceeşi propoziţie. Sacadat, sufocat, până când sensul se pierde.
Epuizată împătureşte la loc bucata de hârtie şi o ascunde în buzunar.
Înflăcărarea s-a pierdut.. disipată în staticitatea lucrurilor din jur.
Se întoarce încet şi îşi târăşte umbra spre uşa de la bucătărie.
Rămân să întorc imaginea mereu aceleiaşi camere lipsite de strălucire în care am văzut atâtea orori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu