Şi tu taci, tu taci!?
Mi-au urlat dintr-o dată, în cap, cuvintele acestea. Peste imaginile pe care le arhivez, peste muzica pe care o ascult (Anouk, acum), peste subiectele emisiunii de astazi. Peste tacerea ta, preocupata şi, poate, oarecum bosumflată. Peste frig, peste dezamăgiri, peste mirosul de KFC din toată redacţia.
"Tu taci?!" - şi mintea mi se sparge în revoltă . Aud pumnul care loveşte masa. Simt pieptul umflat, patetic, pătruns, iritat, convins, exaltat.
Sunt fragmente de stări fără identitate. Fără legătură.
De unde ştiu eu cuvintele astea?!
Îmi urmează în cap versurile Alinei Manole: "tu taci şi mă priveşti frumos... şi tăcerea cade pe jos". Dar e prea dulce povestea Alinei.
Mă întorc la indignarea mea înflăcărată. Unde îţi sunt rădăcinile?.. Şi caut în adâncurile minţii mele.
Şi sapă şi Văru' Google, alături de mine.. Suntem doi, cu lăpeţile adânc înfipte în memorie, în linkuri, în cuvinte...
"Tu auzi ce vorbeşte omul ăsta? Vorbeşte de moarte. Şi tu taci, tu taci!
Spune un cuvânt, vorbeşte, deschide gura. Ori eşti şi tu ca el, un sinucigaş cu demnitate.
Nu ştiam că trăiesc în casă cu doi muribunzi. Nu ştiam că sunt aici singurul om viu. Dar eu sunt vie, domnii mei, vie, mă auziţi? Vie şi pentru voi. Vie cât trei, vie cât treizeci.
Dacă vi s-a terminat viaţa, vă dau eu că am destulă."
Cât am iubit monolgul ăsta! Cu ce aprinsă patimă juram credintă vieţii. Trăirii!
"Viaţa asta n-o dau din mână – că alta nu ştiu bine dacă mai găsesc."
Ce bine îmi face să-mi amintesc, uneori...
textul a fost preluat de aici: http://petraspriceag.wordpress.com/tag/teatru/
Iar celor un pic mai mult curioşi, le fac o invitaţie.
"Fiindcă eu vreau să trăiesc!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu