despre alter..

Inteleg fuga de viitor.

Feriti-va de nume

Mai devreme sau mai tarziu va sosi ziua cand veti ceda, ce sa mai vorbim, chiar daca n-ar fi vorba decat de un cunoscut pe care l-ai intalnit cu o zi inainte si al carui nume il amintesti, fiindca nu joaca niciun rol. Inca mai sunteti unica realitate din jur, ceilalti oameni nu sunt decat marionete ale bunului vostru plac; inca mai tineti firele stranse in mana, iar cel ce s-ar putea interfera nu apare pur si simplu in conversatia voastra, sau apare in asa fel incat sa nu deranjeze. Va mai aratati inca precauti si nu spuneti decat: un polonez, un refugiat, care a locuit pe vremuri la noi si care era prietenul surorii mele. Sau: primul meu barbat. Ori: un coleg de-al meu, o matusa de-a mea, o tanara fata pe care am intalnit-o odata pe Via Appia.
Cu totii fara nume. Asta un timp, apoi vi se va parea complicat, iar pe doctorul care este prietenul meu il cheama deci Burri. De ce i-as ascunde numele? El este omul care vine intotdeauna la o partida de sah. Si asa mai departe, numele sunt ca buruienile, se imprastie in toate vanturile, iar jungla creste, inca nu observati discutia in continuare, pana cand acest Burri are dintr-o data o nevasta. Anita? Radeti: ce mica-i lumea! Stati intinsi si palavragiti despre Anita, care acum este iubita lui Scholl, iar Scholl este prima voastra cunostinta comuna, Hannes Scholl, cel care a plecat la Bagdad. Stati intinsi pe spate si fumati. Cum i-o merge lui Scholl la Bagdad? Nu v-a preocupat niciodata, dar este un pretext de discutie si, in plus, faptul ca exista deodata pe lume un om care va cunoaste pe voi doi, fara a avea habar ca sunteti o pereche, va amuza. Oare ce-ar zice Scholl! Este ciudat cat de des veti vorbi de-acum inainte despre Scholl: pana cand, intr-o buna zi, scrie din Bagdad ca in curand se va intoarce in Europa. Va scrie separat, fiecaruia in parte, caci va cunoaste pe amandoi, si ar vrea sa va revada pe amandoi.
Oare asa trebuie sa fie? Si lucrurile merg mai departe, incercuirea nu poate fi oprita. Cel mai bine ar fi sa ramaneti intinsi si sa taceti, dar nici asa nu merge. Din cand in cand iesiti pe strada, unde un domn pe nume Hagen va saluta. De unde il cunosti pe Hagen asta? E un prieten al fratelui ei. Ai un frate? Ar trebui sa fugim. Incotro? nici Ibiza nu mai e ce-a fost altadata. Cand ai fost acolo? Mai degraba in Africa. Radeti! Cunosc pe unul care are o ferma langa Nairobi si care se teme de Mau-Mau, il cheama Ramsegger, ai ghicit, James Ramsegger. De unde stii numele? Nevasta-sa n-a vrut sa plece cu ei la Nairobi si traieste acum, la Londra, cu polonezul care aparuse deja in conversatiile voastre; acum il cheama Vladimir, si fiindca si el se ocupa de balet, nu poate fi decat unul si acelasi Vladimir, pe care eu il cunosc prin madame Lowbeer. nu-i caragios? Pe madame Lowbeer n-o mai pomenesc, dar o croitoreasa care vrea sa se laude va povesteste ca lucreaza si pentru renumita Lowbeer.
Oare asa trebuie sa fie? Pe neobservate, toate se leaga, iar viitorul se dovedeste a fi trecut; stati intinsi pe spate si fumati, ca sa nu rostiti nume. In zadar. La Viena are loc un concert; fratele ei este prim-violonist, fac cunostinta cu el. Oare asa trebuie sa fie? La Strasbourg, unde ati venit pe ascuns in week-end, din liftul care trebuia sa va duca in camera voastra, coboara tocmai vestita Lowbeer. De nimic nu sunteti scutiti. Chiar si Burri, taciturnul, intra in serviciul demonilor; o intalneste dintr-o data intr-o societate pe femeia pe care Enderlin o iubeste si ii vorbeste despre Enderlin, prietenul sau. De ce oare trebuie sa fie asa? Stati intinsi pe spate si fumati si va povestiti unul altuia trecutul, doar pentru ca lumea, care nu are habar de voi, sa nu stie mai mult decat voii insiva; ies noi nume la iveala.
Pacat! Nu trece nici macar o saptamana fara ca demonii sa va inlantuie tot mai strans: Scholl, reintors de la Bagdad, va obliga la o masa in trei. Mai departe, profesorul care tocmai a primit o jumatate din premiul Nobel pentru chimie si care va priveste din toate ziarele este tatal ei. Mai departe: cu ocazia unui vernisaj, de neevitat, sunteti prezentati unul altuia in mod public; barbatul ei, care nu banuieste nimic, este si el acolo; madame Lowbeer, gura sparta, soseste ceva mai tarziu...

Numele meu fie Gantenbein, Max Frisch


Între Enderlin şi Gantenbein, realitatea crapă în stări acute. Amândoi cu mâinile încleştate pe o singura pătură a fiinţei; smulgând unul din faţa celuilalt şansa de a fi.
Daca unul rămâne, celălalt pleacă. Daca Enderlin pleacă, Gantenbein rămâne să fantazeze continuarea poveştii fără continuare.
Iubesc la cartea lui Frisch libertatea de a fantaza, egala cu libertatea de a trai fantezii. Aproape nu are nicio importanta daca amanta unei singure nopti este adevarata ori plasmuita din particulele unei intamplari fara sens.
Asa cum este la fel de lipsit de greutate daca in ziua aceea sufocanta, din aeroport, Enderlin pleaca iar alter-ul sau, Gantenbein, alearga inapoi, in oras.

Stiam ca il iubesc pe Frisch dupa Don Juan... (intr-o punere in scena care m-a amutit, semnata Mariana Camarasan si Alexandra Penciuc).
Il ador, acum, cu vise si carne sexuata, pentru puterea fantazarilor lui. Pentru o atat de fireasca alunecare inspre "ce-ar fi dac-ar fi".
Ii iubesc, deopotriva amantele si povestile rotunjite in abisul imaginatiei. Ma ingenunchiaza, ma invaluie, ma ia cu sine, pana cand nu mai stiu daca Enderlin devine Gantenbein sau Svoboda. Dar...
ca intr-o sfarseala cu respirari grabite, cu un capat de zambet intre buze fierbinti, nici nu mai conteaza.