Două puncte: cine-aș fi dac-aș ști

Intru în ambulanță ca la mama acasă și în regie ca la mine-n dormitor.
Respir hocheiul ca și cum aș trăi doar cu supradoză de adrenalină.
Urc pe motocicletă ca pe o atelă metalică fără de care nu știu să trăiesc.
Sufletul meu a înglobat rând pe rând toate lucrurile menite să mă întregească. E o familiaritate în tot ceea ce mă face fericită, în tot ceea ce mă definește și mă consumă, deopotrivă.

E un fel de acasă în toate. Și nu știu încă dacă e bine sau e rău.

can't change

Vine câteodată agresivă, sufocantă, neliniştitoare şi frustrantă nevoia de a schimba trecutul.
Presiunea că nu poti relua ultimele clipe.
Suferinţa, dezamăgirea, regretul, tăcerea.
Întrebările obsesive, ale tale către tine: de ce nu m-am gândit, de ce am uitat, de am raţionat aşa şi nu altfel, nu aşa cum aş fi făcut-o oricând altcândva.
de ce? şi dacă.

Şi efectele intinse la picioarele tale.
Cioburi.
Poveşti sparte.

Sunt clipe în care aş vrea să am puterea perspectivei. Să ştiu să mă detaşez. Să pot crede că lucrurile au un sens al lor, dincolo de mine.

Azi nu pot.

Azi doar îmi pare rău.

No matter what i say
i can't change what happened.

de dragul cuvintelor

o noapte cu insomnie
un film copilaresc
o poezie de-o frumusete deopotriva brutala si delicata.


As-tu déjà  aimé, pour la beauté du geste?
As-tu déjà  croqué, la pomme à  pleine dents?
Pour la saveur du fruit, sa douceur et son zeste?
T'es-tu perdu souvent?

Oui j'ai déjà  aimé, pour la beauté du geste
Mais la pomme était dure, je m'y suis cassé les dents
Ces passions immatures, ces amours indigestes
M'ont écoeuré souvent

Les amours qui durent, font les amants exsangues
Et leurs baisers trop mûrs, vous pourrissent la langue
Les amours passagères, ont de futiles fievres
Et leurs baisers trop verts, nous écorchent les lèvres

Car à  vouloir s'aimer pour la beauté du geste,
Le ver dans la pomme, nous glisse entre les dents
Il nous ronge le coeur, le cerveau et le reste
Nous vide lentement...

Mais lorsque on ose aimer, pour la beauté du geste
Ce ver dans la pomme, qui glisse entre les dents
Nous embaume le coeur, le cerveau et nous laisse
Son parfum au dedans...

Les amours passagères, font les futiles efforts
Leurs caresses éphémères, nous fatigues le corps
Les amours qui durent, font les amants moins beaux
Leurs caresses à l'usure, ont raison de nos peaux...
sursa aici

Anxietăţi de noapte

Uneori, plec la drum cu un tremur imens în suflet.

Îmi simt carnea amorțită și gleznele moi. Și-un plâns răscolitor îmi dă târcoale. M-aș așeza pe bordură. Aş îmbrăţişa roata faţă. Aş strânge-o strâns, strâns, să-i plesnească etrierul. Şi-aş plânge-o de parcă ar ascunde în spatele discului tot sensul meu şi acolo, sub praful de sub aripă, ar sta vreun blestem de vrăjitoare rea.

Îmi fermentează spaimele în suflet. Anxietăţi putrede care nu-şi găsesc locul se învârt neobosit prin minţile mele. Bezna, asfaltul liber, gropile ascunse. Ceaţa. Frigul toamnei. Tremurul de-afară şi tremurul din lăuntru.
Inseparabile.

Groaza unui ultim drum.
Sau nici măcar.

Groaza pur şi simplu. Semiparalizia gândurilor.
Fiecare semafor roşu mă obligă la eforturi supraomeneşti de a ţine motorul pe picioare.
Articulaţiile gumate dau să mă trădeze în fiecare clipă.

Frica implacabilă.
Frica absolută.
Groza.
Drumul.
Nesfârşitul drum.

..no matter what i do,
i can't change what happened..

de miercuri

Ditamai stacana de cafea, abureste pe birou. Ar trebui să scriu, să lucrez. Dar nimic nu se leagă.
O păcătoasă de migrenă îmi întunecă judecata, de vreo două zile. Încă nu m-am putut obişnui cu durerile. Vegetez cu ochii în tavan, incapabilă să adorm, incapabilă să citesc, incapabilă să exist de-adevăratelea.
Pe la amiaza celei de-a doua zile m-am învârtoşat. Am pus de cafea şi m-am decis să mă rup de capul meu. Dacă el nu are chef să trăiască, ei bine eu am.
Regret teribil că am renunţat la obiceiul de a fuma atunci când scriu. Simt că mi-ar fi fost de folos mişcarea asta toxică dar repetitivă ca un metronom.

Să lucrez deci.
Să răscolesc gânduri şi stări. Să revad zugrăveli şi pomi. Să ascund speranţe, n-am vreme de ele, nu acum, acum când toate trebuie aliniate, puse la spalat, revazute.
Să scutur de praf senzaţii aruncate aiurea. Să sortez. Să aleg tot ce nu-mi trebuie şi să le ascund bine, din sucitul meu obicei de a păstra tot.
Să lucrez deci.

scrisoare către Tatiana

Mă gândesc la tine tot mai des, Tatiana. La degetele tale lungi, cu unghii roşii, în care tremura spasmodică ţigara. La părul tau blond şi paloarea bolnăvicioasă a feţei. La panica pe care o citeam în tine, pe care o aruncai prin toţi porii, în toate direcţiile.
La mâna mea pe umărul tău vinovat, când ţi-am spus să stai liniştită.



Soţul tău, Tatiana, a avut neobrăzarea să-mi spună că motocicletele sunt periculoase.
E ironic. Conduc în continuare motocicleta. Fără rezerve, cu pasiune, cu dor, cu aceeaşi iubire de la început.
Lucrurile normale mi-au devenit, însă, dificile.
Plătesc scump pentru plimbările lungi, pentru pantofii cu toc, pentru banalul stat în picioare. 
La fiecare pas durerea îmi sfărâmă glezna stângă.

Mă gândesc des la tine, Tatiana.
La botul maşinii tale ivindu-se brutal în faţa mea.
La forţa care m-a smuls din şa.
La pocnetul scurt, implacabil.

pentru fiecare

Pentru ca a batut de un an, de cand te-ai dus spre alte curbe, Radule.
Pentru ca au trecut doi de cand Mada a plecat si ea spre o alta lume. 
Pentru toti. 
Pentru noi. 

Odata, acum cativa ani, tatal unuia de-ai nostri care acum nu mai este printre noi, tatal unui inger, cu un 24 pe parbriz si in inima, ne-a definit asa:
“Mi-a vorbit atat de mult despre voi
Dar ca sa zic adevarul, nu-l ascultam de cele mai multe ori.
Insa el fiind istet, a vrut sa-i cunosc pe fiecare dintre acesti baieti buni de imbratisat ca pe proprii mei fii:

Imbracati in combinezoanele lor de piele
Cu castile lor stralucitoare
Toti niste duri adevarati
Oameni care pe strada nu-si coboara niciodata privirea in pamant.
Dar incercati sa le ridicati vizierele acela negre, de martieni,
Si veti gasi ochii splendizi, curati, umflati de lacrimile adevarate in care te poti cufunda si ajunge pana in 
adancurile sufletului lor, ca sa il vedeti cat este de inocent.

Incercati sa le scoateti si combinezoanele, si veti gasi inauntru niste copii mari,
Indragostiti de viata,
De weekenduri cu fripturi si carnati,
Dar care au totusi inca atata nevoie de un tata si de o mama care sa ii tina de mana cand soarta incepe a juca dur.
Se zice ca, de cate ori ne suim in saua cailor nostri, impreuna cu noi se urca si ingeri si diavoli. 
E adevarat. 
Reprezinta acel dualism care face acest mod de viata atat de dens in emotii incat uneori inima insasi vrea sa iasa din piept ca sa alerge si sa urle.
Diavoli, care trag de gaz in maniera atat de violenta si irationala incat valul de adrenalina ajunge direct in creier fara nici un ocol, lasand in urma un freamat pentru lungi, interminabile minute.
Si ingeri, care poarta cu ei amintirea si vocea celor care nu mai sunt cu noi, poarta sentimentele noastre, fricile si experientele construite pe oasele noastre rupte.
Da, e adevarat.
In moto se moare.
Se intampla.
I se poate intampla oricarui dintre noi sa isi faca rau, foarte rau.
Dar cata viata se transforma in amintiri frumoase, in clipe eterne, in rasete atata de puternice incat fac sa straluceasca soarele pana si intr-o zi ploioasa si friguroasa de noiembrie.
Vorbiti cu oricare dintre noi, si rugati-l sa va povesteasca o tura, o anecdota (o patanie), o curba si pierdeti-va in privirea aceea care incepe sa scanteieze, in rasetele si surasul care spontan intind liniile fetei si destind fruntea…
Vorbiti cu oricare dintre noi si intrebati-l, ce s-ar alege de el daca dintr-o data i s-ar cere sa renunte la aceasta pasiune?, si pregatiti-va sa auziti urletul tacerii, si sa vedeti privirea aceea de copil devenind privirea marinarului constrans sa traiasca pe mal, cu marea dinaintea sa, sau a unui pilot ce priveste cerul, ancorat de pamant…

In moto se moare
E adevarat,
Dar nu exista mod mai bun de a trai timpul ce ne-a fost daruit. 
Si daca inca nu ati reusit sa intelegeti, eh, lasati-o balta, nu veti intelege niciodata.

…Dar daca maine, mergand la mare cu familia voastra corecto-automobilistica, s-ar intampla sa va ajunga din urma unul dintre noi si l-ati vedea pe fiul vostru smucindu-se in scaun si salutand dand din maini ca un nebun veti renunta sa il intelegeti pana si pe el? El, care in inconstienta sa vede in noi acea scanteie pe care voi nu ati fost in stare sa o zariti… 

Si daca veti vedea motociclistul raspunzand la salut, ei, nu e nimic de mirare, sa stiti, intre ingerii pe pamant se saluta intotdeauna dar cel ce si-a pierdut aripile nu isi mai aduce aminte.

Motociclisti, acesti stranii, minunati oameni, fericiti.”


Traducerea: Ina Popa