stare de muzici şi noapte

gata. le-am încheiat pe toate. m-am întins până aproape de miezul nopţii; tot felul de mărunţişuri cronofage.. de care nu îmi pasă. dar de care mă ocup aşa, inerţial.

drumul mă cheamă.
asta simt. întruna. că aş urca în şa şi as merge la nesfârşit. "to the middle of nowhere", cum spune ea. da. aş merge două vieţi. aş merge pana in mijlocul lui nicăieri. îl şi văd. nicăieri-ul ideal. O "Dobroge" a sufletului. o nesfârşire aridă. uscată.prăfuită. să opresc în sfârşit motorul. să cobor din şa. să ma ghemuiesc la umbra Ei şi să adorm.
ce prostii spun..
drumul mă cheamă. sunt dependentă de asfalt şi de cărări.
mă rog; un om ceva mai conectat la realitate ar spune doar că fug de mine.
ceea ce e perfect adevărat.
dar ce importanţă mai are cum se cheamă fuga aceasta?! sunt cele câteva luni de linişte. când oamenii aproape se pot înţelege cu mine. când găsesc resurse de lumină.
deşi ştiu că devine tot mai dificil. îmi las urmele unghiilor prin tot soiul de suflete.. oameni fără identitate. carne de tun.
şi ştiu că nu va mai dura mult.

noaptea mă aşteaptă.
un oraş spălat de furtună.
mă pregătesc.
în geam, geaca albă, de piele, îmi redesenează forma. ascund în mănuşă sclipirea de pe inelarul stâng. şi-i spun promisiunii vechi să tacă.
sunt gata.
sunt gata?

zâmbesc şi fac cerului cu ochiul. e între noi o discuţie prea lungă. un razboi înverşunat şi, uneori, o mângâiere.

plec.

eram cu tine, mi-erai tot
deşi spuneam că nu mai pot.

e motorul rece şi mă încăpăţânez să merg regulamentar. vreau să fiu "safe". macar pentru câteva minute. încerc uneori, asta. să fiu cuminte. să îmi pese. de mine. de toate promisiunile care mă aşteaptă, mă aşteaptă, mă aşteaptă...

pe o linie de tramvai udă simt, o fractiune de secundă, cum îmi alunecă roata faţă. stomacul mi se strange şi rasuflarea se opreşte. roata recapătă aderenţa şi mă reechiibrez natural.

gandurile imi umbla aiurea.

te-am iubit cu dracii toţi..

la o florărie de colţ de stradă, doi băieţi zbiară ca maimuţele. sunt oprită la semafor şi simt cu aerul mi se cimentează pe trahee. e o ameţeală în toate.

şi urlai ca un dement
când spuneam că-mi eşti absent

mâna se roteşte până la capăt. aud oftatul motorului cand schimb consecutiv treptele de viteză.

fără suflet, fără zâmbet.

înainte e podul. o poveste lungă, cu gard şi parapet. şi nu vreau să mă opresc..
o curbă.. inchid palma stângă pe un unghi al rezervorului şi ea ştie.
poate singura care ştie fără cuvinte. poate singura care crede fără cuvinte.
poate singura care mă iubeşte aşa cum sunt.
poate singura care mă ştie aşa cum sunt. fără măşti. doar cu spasme.

aerul se strecoară greu prin stalactitele de ciment.
limuzina neagră mă depăşeşte destul de încet. o observ cu coada ochiului, dar îi ignor pasagerii. nu mai văd de mult "conţinutul" maşinilor.
e un "nu-mi pasă" atât de intens..
aş vrea să respir. şi să dorm.
aş vrea să adorm, ca într-o poveste.

la doi metri de mine, limuzina virează brusc dreapta.

să mor puţin..