nu mă împăcam deloc cu prognoza aia de furtună în toată ţara dar nici nu aveam de gând să stau, să văd cum trec petele de senin pe lângă mine.
la primul semafor cerul se întinde înnorat la stânga mea.. dar nu şi la dreapta. aşa că planul se schimbă rapid şi ţelul meu e acum Olteniţa.
ştiu exact ce o să fac. o să stau în port, pe malul Dunării, o să fumez şi o să ascult muzică. jumătatea mea de oră de linişte.
pare că tot seninul s-a adunat înaintea mea.
îmi place drumul ăsta. nu ştiu cum şi de ce, dar întotdeauna pe-aici mă trezesc zâmbind larg, amintindu-mi cum iubesc să fiu. mângâi rezervorul şi îi cânt EI despre împliniri de tot felul.
trag pe dreapta, fiindca vreau musai nişte poze cu locul ăsta. într-o zi, cand nu mă va pândi potopul, îmi promit să cobor pe drumul ăsta de pământ.
mă uit întâmplător în urma mea şi încremenesc.
Înainte este senin, într-adevăr. Însă în urma mea e o cortină neprietenoasă. Vai, capul meu, ce mă aşteaptă la întoarcere.
Îmi trece prin minte să renunţ. Logica îmi spune că mă va ploua oricum, aşa că mai bine să ştiu de ce o păţesc.
Îmi plac satele. Îmi plac oamenii. Îmi plac curbele astea şi peisajul pe care îl ştiu dar de care nu mă satur încă.
"Manastirea Bunavestire". 9km. Arunc o privire dincolo de senin. "Ştiu, Ţi-am promis". Renunţ la Olteniţa. Hai să vedem cum e treaba pe-aci.
Fac stânga şi mă rog scurt să nu servesc acelasi drum forestier de la Comana.
Cortina de nori mă prinde încet-încet din urmă. Prin faldurile rupte vă cel mai albastru cer. Cel mai frumos. Parcă mi-e bine.
Văd mănăstirea undeva pe deal, dar niciun drum mai acătării care să urce până acolo. Într-un final, asfaltul meu se topeşte şi el în două urme de tractor, prin pădure.
După câteva poze, mă întorc.
Îmi încerc norocul, pe unul din drumurile pietruite care urcă abrupt în spatele bisericii. Aflu de la câţiva localnici că nu pot intra pe-acolo. Trebuie să ocolesc. Fac suficient zgomot, pe uliţa aceea, încât lumea începe să iasă pe la porţi. Iată-mă şi urs.
Mă întorc în drum şi mai "bag o fisă". A doua e tot cu pietriş, dar mai cu noroc, astfel că parchez în faţa mănăstirii.
Drept să spun, intrarea asta îmi aminteşte de o icoană pe care ştiu de copilă. Parcă aceleaşi trepte, aceeaşi poartă. "Bate şi ţi se va.. "
Eu nu aştept nimic. Apăs pe clanţă şi intru singură.
În biserică mă primeşte o călugăriţă. E o fată tânără şi foarte frumoasă. Voi pleca de-acolo cu regretul că nu i-am spus asta, deşi probabil pentru ea nu ar fi însemnat oricum nimic.
Suntem încă în pronaos, complet separat de restul bisericii. Câteva călugăriţe se roagă chiar lângă mine şi mă simt ca o intrusă. Echipamentul meu de piele scârţie la fiecare mişcare dar sunt singura care pare să observe. Mi le las pe toate, pe jos, chiar la intrare.
Îmi arată unde sunt lumânările şi îi cer, ca întotdeauna, zece. Sunt mulţi întunerici pe care îi port cu mine.
Îmi întinde o eşarfă, să mi-o pun pe cap, în caz că vreau să intru să mă închin la icoane ori chiar să stau la slujbă. Cunosc cutuma şi nu mă împotrivesc.
Parcurg ritualul, cu pasi înceţi. Sunt doar câţiva oameni în biserică, îngenunchiaţi cu toţii. Lângă altar călugăriţele cântă. Continuu să fiu o intrusă. Nu privesc în jur. Mă plec icoanelor, iar ele îmi tac.
Mă întorc până la intrarea în naos, cât mai în spate. Nu ştiu dacă e un gest de umilinţă.. parcă ciobesc din linştea oamenilor acestora.
Mă aşez în genunchi şi gestul mi se pare teribil de firesc. O călugăriţă îmi întinde o pernă. O refuz, arcuind un zâmbet. Cred în penitenţă.
Îmi aşez ochii dincolo de pereţii bisericii. De mult nu mai am nimic să-Ţi spun..
Din colţuri întunecate ale minţii ies la iveală blesteme vechi. Plâng cuminte, supusă. Plâng cu mâinile făcute nod. Nu mai am nicio întrebare. Doar o cădere prelungă.
Întreb unde pot aprinde lumânările. Cinci pentru morţi şi cinci pentru vii. Alt ritual. Mi se răspunde că în sfeşnicul din faţă şi gândul de a mă duce iar acolo mi se zbate în tâmple.
Nu le mai împart, ca de obicei. Le înşir pur şi simplu. Întunericii îmi cad în cascade, prin gene.. nu mai văd. nu mă mai gândesc la nimic. decât la luminile astea pe care le aprind în continuu, în continuu.
Mă întorc la locul meu, înapoi în genunchi. Nu mă pot opri şi nu sper decât să mă ignore toata lumea.
Am plâns mult şi.. ce ironie! şerveţelele sunt afară, în rucsac. Doar asta mă împinge să mă ridic a plecare. Imi recuperez bagajele şi încerc să le zâmbesc măicuţelor din pronaos. Una dintre ele mă conduce spre o uşa laterală.
Ieşim în curtea mănăstirii. Îmi turuie ceva despre istoria locului şi încerc să mă prefac că-mi pasă. Privirea mi s-a ascuns undeva dincolo de albastru iar eu nu reuşesc decât să bâgui repetitiv "da, e frumos".
Într-o clipă în care rămânem singure, călugăriţa îmi strecoară repede în palma stângă o brăţară cu însemnul crucii. "să o porţi mereu", spune întorcându-se pe călcâie. aproape fuge de lângă mine iar cuvintele i se pierd în faldurile veşmântului negru.
Rămân singură în curtea asta îngrijită. Mă aşez pe o bancă şi plâng în hohote.
Nu adun nici amintiri, nici cuvinte, nici speranţe. Pentru o bună bucată de vreme, singurul lucru concret este plânsul ăsta prelung, rotund, care parcă ar fi crescut în mine. Iar acum nu mai are loc. Şi îmi sparge ochii şi pieptul cu rădăcinile lui noroioase.
După o vreme mi se face linişte.
Mă simt ca un prunc obosit de atâta jelanie.. şi mă iau în braţe şi mă legăn.
Ştiu că a venit vremea să mă întorc. Ştiu că nu mă pot ascunde.
E un adevăr pe care nici nu trebuie să-l mai rostesc.
Norii mă aşteaptă. Ştiu ce urmează şi nu-mi pare rău.
Deasupra mea, plafonul negru, dens care toarnă. Înainte, la zeci de kilometri distanţă - seninul. E o stare aproape mistică. Nu-i mai fac Cerului cu ochiul. Sunt prea obosită pentru jocuri. Dar zambesc într-o rână, semn că am înţeles metafora.
E întuneric, o vreme, şi frigul se strecoara sub echipament. Singure, manşoanele încălzite îmi ţin palmele fierbinţi. Şi zic iar, ca de obicei "sa-ţi dea Dumnezeu sănătate, Gabi", că altfel aş fi îngheţat complet.
Încet-încet, ploaia se opreşte. Înaintea mea, cerul pictează în culori perfecte.
Zâmbesc năucă. Ştiu toate astea şi încă mă mai bucur.
Încă n-am murit de tot, asta vrei să-mi spui?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu